UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (IV). Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane

Sau „Duios, englezoaica tăcea…”

– secondo tempo – 

„MISE EN SCENE”… adică, să proptim decorul şi intriga în peisaj…

„NO SMOKING. It is against the law to smoke in these premises” (Fumatul interzis. A fuma în această zonă contravine legii – traducere…spontană, personală). Fără semnul exclamării. Pur şi simplu. Așa-i ditamai eticheta – la vedere! – pusă pe intrarea principală a clădirii în care, cu onor, m-am aciuit – Kingsway House. O găseşti – aici – mai peste tot, unde vrei şi unde nu vrei. E ca un fel de Nu călcaţi pe iarbă (dar fără litera ”l”!) afișat, la noi, într-un cimitir sau în mijlocul unei autostrăzi… (aici, nu e highway, ci motorway). Mai departe… Eu stau pe un scăunel în fața menționatei uși, sus, în capul scărilor ce dau direct în stradă, în trotuarul pavat cu dale de ciment (sunt 9 trepte, la fel cu cele 9 cercuri ale Infernului lui Dante…). Așa sunt toate casele englezești, pe o stradă englezească, într-un oraș englezesc; probabil, tradiția victoriană, poate chiar mai veche….
Fumez (în casă, nici vorbă !); fac asta de nenumărate ori pe zi (dar și noaptea!) pentru că sunt un fumător îndrăcit, înveterat… Și… privesc spectacolul străzii – The Street Show… Mă trezesc dis de dimineață și mă culc seara târziu. Am ce vedea… Pe stradă circulă pietoni (pedestrians). Cei mai mulți sunt de sex (pardon, aici, gen) feminin. Iat-o, în fine, pe EA, Englezoaica (prin extensie, britanica; prin
excepție, cea de tip caucazian – cum se zice pe aici…).

Acum, să mai azvârlim în acest decor și un fond sonor. Aici, vă cer un efort de imaginație (britanică, desigur…):

„Imagine there’s no haven / It’s easy if you try / No hell below us / Above us, only sky” („ Inchipuie-ţi: nu-i Cer etern / E lesne, cred, de încercat / Sub noi, nici vorbă de infern / Peste noi, doar cer curat…” – traducere şi versificaţie – subsemnatul). Aşa începe Imagine, cântecul lui John Lennon, regretatul ex-Beatles, de pe albumul cu acelaşi nume (1971). Poate cea mai impresionantă melodie a marelui
muzician britanic…

Să mai vârâm, apoi, și un alt ingredient, sunet și lumină, „de import” – Pretty woman ( film american – 1990 – cu Julia Roberts & Richard Gere).

Import pe naiba, că yankeii sunt frații mai tineri ai britanicilor, deci tot un drac… Nu se știe, piesa de mare succes a lui Roy Orbison (august 1964!) este cea care a făcut succesul filmului sau filmul a reactivat succesul melodiei ?… „ Pretty woman, walkin’ down the street / Pretty woman the kind I like to meet / Pretty woman I don’t believe you, you’re not the truth / No one could look as good as you, mercy…” (să traduc ? Nu, nu cred că-i cazul; mai mult, m-am lăsat de versificații…).

Din păcate, nu pot băga în peisaj și ingrediente olfactive, gustative sau tactile… Ați auzit de sexual harassment? Să rămânem, deci, doar cu privitul și auzitul…

DE LA ACEL „Je ne sais quoi” LA PĂPUȘA „Barbie”… sau FEMEIA ȘNUR, FĂRĂ ȚÂȚE, FĂRĂ CUR…

În Logica elementară se învață că o definiție perfectă a unei noțiuni (termen) se construiește, se face prin genul proxim și diferența specifică. În episodul anterior, clamam că nu mai cred să existe o muiere englezoaică-standard, ci doar în mintea mea, încă infestată de șabloane. Atunci, vă veți întreba – logic, nu? – la ce bun toată această tevatură?… Ei bine, lucrurile nu stau deloc chiar așa: există, desigur, un inefabil, un etern feminin (i.e. gen proxim) valabil pentru tot muieretul din lumea asta, dar fiecare individă a speciei are totuși acel ceva pe care franțujii l-au numit „je ne sais quoi”. Și atunci încep, în draci, tot felul de tipologii, una mai deșuchiată decât alta… Îmi amintesc un fel de banc-parabolă: cum reacționează femeile de diferite nații când sunt surprinse în flagrant de adulter? Americanca: „Hei, Joe, treaba asta e tot un business !”; Franțuzoaica: „ Oh, Henri, intră, e mai interesant în trei…”; Nemțoaica: „Heinz, mein lieber, ai venit exact cu 25 de minute mai devreme !”; Scandinava: „Gunar, ce te tot miri atâta, e doar un sport, facem jogging !”; Cehoaica: „Jakub, ce dracu’, parcă-ți plăcea mai mult la beri cu băieții !?”; Unguroaica: „Janos draga, nagyon lenne meg meg, dacă și tu, inche odat’!” ; Rusoaica: „Alioșa, moi daragoi, pe unde-mi umbli tu acum, când trebuia să fii la coadă la ulei ?”; Românca: (în era comunistă) – „Ioane, nu da-n el, că aiesta îi membru… de partid !”; (în era post-comunistă) – „Ioane, nu da-n el că aiesta îi mai bun ca tine !…”; În fine, Englezoaica: „John, un gentleman întotdeauna bate la ușă și, la urma urmei, crezi ce vezi sau crezi ce-ți spun eu?!…”

Americanii au inventat Păpușa Barbie, paradoxal, nu pentru copii, ci ca etalon de feminitate anglo-saxonă, varianta yankee (creatoarea – Ruth Handler). Mai mult, în 21 iulie, anul acesta, au lansat și filmul „Barbie” (cu Margot Robbie și cu un box-office, de la început, de 1,44 miliarde de dolari…). S-a vorbit despre „Dreamtopia” sau „Fairytopia”. Știți cum arată păpușa pentru fetițe și… „alți copii”… Mai nou, la pressing-ul lui „political correctness”, cunoscuta făptură apare și de culoare (afro!), și mongoloidă (Asia), și cu păr negru…etc. Duioasa mea
englezoaică care … tăcea, cea reală, vreau să zic, cea a working class hero, or nothing to be… se portivește cu șablonul ca nuca-n perete…

„ NOTHING COMPARES 2 U”…

… cânta regretata și non-conformista britanică (irlandeză!), Sinead O’Connor (plecată dintre noi chiar anul acesta)… Aici, „Bătea un vânt”; scurt. Asta-i și prima propoziție a romanului pseudo-polițist al clujeanului Leonida Neamțu „Teroare pentru colonel”. Am fost prieteni… s-a dus și el demult… Eu, stând pe prispa casei mele (v-am zis cum e cu Kingsway House), mai adaug: „cădea un duș englezesc” (i..e., shower – așa-i spun ei: nici ploaie ca lumea, nici țârâială, nici… dracu’ știe ce-o fi…). Tot scurt. E o dimineață tipic britanică, cu ingredientele de mai sus. Vorba – răsucită! – a românului: Să-ți bați câinii și să-ți dai copiii afară din casă… ha,ha,ha!… Da’ nu-i râsul meu, vorba ardeleanului… Acum, la mise en scene e gata…

Am selecționat – vizual – muierea englezoaică de pe stradă, trecătoarea (pedestrian) de zi cu zi, după criterii mai mult intuitive decât raționale; am să descriu deci, ceea ce am văzut și „mirosit” a fi englezoaică, comparativ cu cea central și est-europeană; totuși ceva neștiut îmi „șoșocea” când e cazul unei neaoșe urmașe a Elizei Doolittle (eroina din Pygmalion – piesa scrisă de George Bernard Shaw, marele irlandez (!) – florăreasa transformată într-o lady of high-society). Căci o adevărată working class hero…or nothing to be (în răstălmăcirea mea) așa trebuie să arate și, mai ales, să vorbească – a cockney English. Aici, în Kent, se vorbește Kentish English și, să știți, e tot un fel de a stâlci (to mangle) limba marelui Will… Cât privește aspirațiile către high-society, on the top, șansele sunt mici; nu toate muierile-Kentish au parte de un profesor Henry Higgins… Deci:

1. Muierea englezoaică este extrem de matinală: fie vremea cât de rea, tot pe stradă cu-o boccea… Detalii „anatomico-estetice”, din creștet până-n tălpi: muierea englezoaică poartă, mai ales, părul lung (sau o fi perucă? Nu, că e prea costisitoare…). Din lipsă de timp, probabil, rareori își lasă les cheveux au vent. Mai mult cele tinere. Muierea common își adună, cum poate, părul într-un șomoiog în creștetul capului, aducând, mai degrabă, cu o băleguță bine spiralată. Mai nou, se „aranjează” ca bărbații mai tinerei: tâmple aproape rase, iar în creștet o periuță aspră de păr țepos; nu, nu e clasicul „punk”, dar coafura asta arată tot ca dracu’. Gâtul, brațele și picioarele (cât se vede) sunt – de obicei – tatuate, color, cu tot felul de mâzgăleli, doar de ele știute. N-au avut ele, printre strămoșii de strămoși, picții? E drept, ceva mai la Nord, spre întunecata Scoție… Tatuaje, în parțile mai… ale corpului, nu se văd, dar se pot deduce… Muierea englezoaică obișnuită este nu grasă, ci foarte grasă ! Obeză. Poate le pun ceva în mâncare – ăștia de la Westminster sau din Downing Street 10… Grăsimea abdominală se revarsă valuri-valuri și se clatină dezgustător în timpul mersului. De obicei, mai săltat. Despre partea dorsală, ce să mai vorbesc? Rubens ar fi gelos, în picturile sale (voluptos-rubensiene): popo-ul de hipopotam răzbate prin orice textilă. Așa ceva am mai văzut doar în America, la Harvard sau în Phoenix, dar acolo părea ceva normal, știindu-le pe yankee… Picioarele sunt foarte „solide”… interesant este faptul că lor, pare să nu le pese: fie cu o fustiță super-mini sau pantalonași super-scurți, fie cu pantaloni, super-celulita trebuie să iasă la iveală… Sunt superficial machiate, majoritatea – deloc; nu-i rău pentru că trebuie să „sară-n oăchi” piercing-urile de tot felul, aplicate pe unde vrei și nu vrei, de toate formele și mărimile. Eu, unul, mă tot mir cum poate „funcționa” o astfel de muiere cu un piercing în limbă? Dară… ceva mai jos…? Unde ești tu, Mary Poppins? Din punct de vedere igienic, n-am ce comenta – și englezoaicele, la fel ca toate europenele, mai ales
occidentale și central-continentale, sunt obsedate de curățenie. Unghiile sunt vopsite în toate culorile curcubeului; și la mâini și la picioare.

2. Cât privește accesoriile vestimentare, aici e buba: muierea englezoaică – a working class hero… or nothing to be – nu le prea are cu moda, mă rog, cu un stil plăcut-estetic… (vorba aia, cu moaștele B.O.R.- ului – „plăcute la vedere și având un miros plăcut”). Textila stă pe ea ca aruncată cu furca, nici vorba de vreo asortare… Și cum e ea mai „pogană” (cum se spune la Cluj), excedentele anatomice ies și mai crunt în evidență. Bine, bine – o să spuneți – tot îi mai bine decât anorexica top-model, femeia șnur, fără…, fără…, așa cum ne-au obișnuit casele de modă, mai ales cele franțuzești; tot mai bine în Ardeal, muierea „cum trebe” – e grasă, frumoasă și devreme acasă… Accesoriul vestimentar covârșitor, dominant îl reprezintă pantalonii: ciudat, puține poartă jeans-i, marea majoritate poartă niște colanți (leggings) de diferite culori (predomină negrul și griul), dintr-un fel de material tip jerse și, fiind atât de mulați pe membrele inferioare, ne readuc mereu aminte de femeile lui Rubens, dar augumentate… Șuncile – în legănarea lor, deloc lascivă – prevestesc, în continuare, încălțămintea: iarnă-vară, cele mai multe se încalță fără ciorapi sau șosete (de-ar avea și șlapi, „asortați” cu poale lungi, să juri că-s pirande de-ale noastre…, … care nu prea
abundă prin acest colțișor de Engliterră). Se încalță, aproape obligatoriu, cu un fel teniși: nu, nu sunt Addidas sau Nike, de firmă, ci mai degrabă niște ersatz-uri chinezești (la tarabele de pe High Street, nu fac mai mult de 15-20 de lire); în sezonul „rece” (vorba vine, că aici în Kent, e cel mult „răcoros”), trântesc pe ele niște bocăncioi – să juri că-s în British Army…Tot, foarte rar, am văzut muieri cu tocuri, rarissimo toc înalt: la locurile lor de muncă – destul de sordide, destul de prost plătite – nu-i loc de așa ceva… Chiar și funcționarele de vis-a-vis de mine, de la Medway Probation Centre, nu se deosebesc prea mult de „proletarele” noastre obișnuite. Ciudățeniile continuă: hainele de deasupra nu par deloc în ton cu temperatura de afară; am văzut, vara, muieri încotoșmănate, cu fâșuri cu gluga trasă, iar iarna (sezonul răcoros, aici!) umblă aproape dezgolite; drăguțu’ de D-zeu mai pricepe ceva… De asortarea culorilor, nici vorbă! E totuși de înțeles, merg la muncă, nu la bal… Totuși, în Franța, în nordul Italiei, chiar în bezmetica Polonie, nu vezi așa ceva…

3. Muierea englezoaică este „electronizată” în ultimul hal: ca să vă faceți o idee, de la bun început, am văzut pe strada noastră muieri ce fac jogging, în zori sau pe înserate, cu un echipament ciudat – și în față și în spate purtau niște semnalizatoare luminoase colorate, intermitente (mai lipsea avertizarea sonoră și concurau ambulanțele sau mașinile poliției…). Culorile variază și își schimbă intensitatea, probabil în funcție de viteză și… frână… Nu-s prea multe, dar suficiente ca să mă șocheze: niște persoane ceva mai „mature” dar așa cum poartă și copiii mici, încălțăminte cu tălpi ca semnalizatoarele automobilelor. „Electronica” muierească vine, în principal, de la altceva: englezoaica s-a născut cu un frate siamez – mobilul sau smart-phone-ul, încărcat cu jdemii de aplicații. Nu contează vârsta: de la școlărițele ce
fumează cu nonșalanță discretă (sic!), în drum spre așezământul educațional, de preferință, țigări electronice (iarăși!), la cele grăbite spre locul de corvoadă; de la cele mai „bătrânele”, la cele ce sunt hanging around (i.e., bântuie aiurea); pe jos sau în mașină (enorm de multe muieri șofează sau… „și-o feresc”…) ș.a.m.d…, mai toate se mișcă „teleghidate” de SMS-ul gadjet. Cred că nu se despart de el nici la budă, nici în baie, nici… în pat… Chestia asta pare să fie un motiv suficient să nu prea poarte sacoșe, plase de plastic etc.; mai toate poartă un rucsac cu tăte cele, trebuie doar să aibă mâinile libere pentru smart-phone… Privesc fix în ecranul acestuia, nu contează pe unde calcă, mă mir că nu se împiedică și cad în freză; mobile-ul face toată treaba… La unele, „instrumentul” nici nu e la vedere: se deduce existența acestuia după faptul că par să vorbească singure (și tare!), gesticulează, uneori chiar țipă, de le crezi dezaxate, scăpate de la „oamenii veseli”. Ba, mai mult, unele fredonează (nu în surdină!) ce aud în căștile, care, nici ele, nu se văd întotdeauna. Totuși, sunt destule ce trag după ele o sacoșă pe rotile plină de cumpărături (90% semipreparate, căci femeia englezoaică nu prea gătește acasă; foarte des comandă – prin ce? prin smart! – haleală gata preparată, dar și pileală ce-i furnizată direct acasă de către delivery-men).

Să ne oprim, deocamdată aici. Tot ce-am scris, mai sus, vizează muierea englezoaică (haideți, prin extensie, britanică) de condiție medie spre joasă. Ea domină scena străzii. Mai sunt multe de comentat, chiar în ceea ce o privește pe Duioasa englezoaică… tăcea. Cred că ați remarcat că – în comparație cu las mujeres rumanas de hoy – nu sunt prea multe diferențe: muierea – a working class hero… or nothing to be – este peste tot la fel – în lumea modernă (și „civilizată” – sic!). Viitorul episod va încerca să descifreze enigmatica sentință „orice bărbat puternic are în spate o femeie și mai puternică (?!)”… Dar, până atunci, să completăm, apoteotic, bancul-parabolă de mai sus: ce va spune femeia universală prinsă în flagrant-adulterin: „Și-acum, ce-o să crezi despre mine?”…