În faptele oamenilor se manifestă o tendință spre ordine, rațiune și bună cumpănire. Fiecare tânjește după o situare normală, naturală a relațiilor cu semenii, în care cetățenii, prin activitățile lor, se orânduiesc în statutul pe care-l merită conform calităților sale. Există criterii – care și ele sunt umane, adică subiective – după care noi, oamenii, ne comparăm, ne autoevaluăm, spre a ne cunoaște măcar locul binemeritat între ceilalți. Se identifică deopotrivă factori de distorsionare a valorilor și de manipulare atât a criteriilor cât și a aplicării acestora. Până la urmă, calitatea faptelor, acțiunilor, gesturilor umane răzbate spre atingerea standardelor valorice și așezarea prestației și autorității indivizilor în ordinea firească. Dar în categoria acestora nu intră nici plagiatorii și nici scrietorii.
Toți cei care scriu pot fi numiți scriEtori (cu e), dar nu toți intră în categoria scriitorilor. La noi – poate și altundeva – există o Uniune a Scriitorilor Români (USR), cu filiale, cu un număr impresionant de membri, cu mulți dintre aceștia care râvnesc doar la un surplus de pensie scriitoricească. Unii au autoritate, alții urmează să confirme, iar destui au ajuns acolo dintr-o aspirație scriitoricească sprijinită. Este problema altora să facă ordine într-o organizație profesională, cu aproape patru mii de membri.
Problema noastră – a cititorilor – este de a identifica, la un moment dat, măcar o râvnă spre o nouă (și altă) ordine în lumea literară. Există o sumedenie de autori de cărți sau de carte care își anină eticheta și numele de scriitori. Eu i-aș numi pe cei nebotezați de lumea scriitorilor, doar scriEtori, adică persoane care au ambiția, aspirația și curajul de a tipări o carte, ale căror calități literare sunt îndoielnice. Nici nu e o dificultate, astăzi, pentru nimeni, să publice o carte. Chiar în ”regie proprie” cu ISBN improvizat. Sunt edituri, tipografii, imprimante etc., care îngăduie oricui să tipărească vreun volum, două, zece, cu prefețe elaborate de vreun prieten, cu recomandări amicale, cu recenzii solicitate (am auzit, chiar răscumpărate!), chiar dacă acestea sunt lipsite de fărâme literară. Se fac ”lansări” elogioase, pline de fast, cu participarea presei mobilizate pentru semnalări și fotografieri, urmate de laude exagerate, felicitări, autografie și infatuări. Din acest moment de debut, autorul vreunei plachete – pot fi și mai multe cărți! -, își asumă calitatea de scriitor. Se publică, deci, cu o ușurință suspectă, nici o instanță nu se implică în această dezordine a-culturală, confundându-se valoarea editorială cu valoarea tipografică. Se tipăresc volume, așa cum s-ar tipări un afiș ori un pliant propagandistic. Cunosc destui dintre acești impostori, autori de cărți, care-și anină eticheta de scriitor, persoane care scriu mai mult decât citesc, inși care nu au habar de arta științifică a scriiturii literare, de genuri și specii, de figuri de stil, de teorie literară, în general. Ei nu dispun de un sistem de referințe sau fac uz de unul ieftin, nu știu aproape nimic de predecesori ori de contemporani, dar ei scriu, scriu, scriu. Cărțile lor nu aparțin literaturii, ci unor experiențe (auto)biografice. Nici n-ar fi o pacoste că se scrie, dacă n-ar întreține o aroganță excesivă, precum și o autoîncântarea; indiciul că o carte sau o plachetă îl recomandă ca ”scriitor” etc. devine periculos și virusabil pentru o ordine naturală valorică în literatură. Pe porțile literaturii, nu ar trebui să intre niciun amator, impostor, deși o societate liberă îngăduie o astfel de intrare ilicită fără bilet de control și fără un loc în fotoliile de elită ale scriitorilor.
Cultura noastră literară are nevoie de o instanță, de o autoritate – nu neapărat decidentă, ci valorică – în stare să ordoneze relația dintre scriitori, scriEtori ori plagiatori, dintre texte ce ating măcar periferia valorii literare și textele de maculator, ajunse în cărți tipărite ”sunătoare din coadă” și fără noimă. Oameni fără măsura valorii lor proprii vulgarizează un domeniu care a întreținut cotele expresiei sentimentale, frumusețea înaltă a emoționalității și excepționalitatea semantică a limbajului românesc la un acceptabil nivel de exigență. Astăzi, prima critică nu trebuie să vină doar din partea cititorilor ori a specialiștilor, ci din partea propriei conștiințe. Mai mult, nu orice înșiruire de cuvinte, întreținute de un egoism narcisiac și otrăvitor, are harul de a transmite un mesaj capabil să schimbe ori să amelioreze emoționalitatea cititorilor.
P.S. Ignorăm, fără a ne-o scoate din interes, ideea plagiatelor și autopagiatelor. Când cineva își însușește un text (carte) care nu-i aparține, acel cineva intră sub incidența furtului, chiar dacă unii recurg la șmecherii de editare ori la plagiere mascată. Alții își trec în Biografie cărți sau articole copiate după rețete culinare, piese teatrale, versuri ori își republică unele cărți anterioare, fără menționarea ediției sau prin schimbarea titlului. Aceste gesturi ilegale își găsesc aplaudaci și lăudători, în cadrul unor lansări pompoase de carte, recenzori în publicații necitite ori omagieri colegiale de grup, care nu au de-a face cu ideea de ”scriitor”, ci de inculpare.
2 comentarii. Leave new
Citez: „Oameni fără măsura valorii lor proprii vulgarizează un domeniu care a întreținut cotele expresiei sentimentale, frumusețea înaltă a emoționalității și excepționalitatea semantică a limbajului românesc la un acceptabil nivel de exigență.”…. …… Expresiile sunt într-adevăr prețioase. Chiar grandiose! Asta m-a blocat! M-am uitat și în DEX. Dejeaba! Nu am decelat mesajul! …….. …
Dom profesor, cam știu cine vă indispune, dar fiți bărbat și deconspirați impostorul!…..
Tonică, dragă
Sunt unul dintre fetele din viaţa ta.
Tu uiţi că chiar tu ai ridicat steagul la tot felul de inepţii literare pe la cafenele şi Bibliotecă? Ai ridicat la rang de Valoare Literară nişte orori literare? Care este miza ta acum? Ce eşti tu acum: Hărbul sau Oala Spartă? Ai tăria să spui lucrurilor pe nume sau rămâi la nivelul futangiului Director de liceu?
MiReLa
Te tzuc