Armata română spre Stalingrad
Participarea armatei române în bătălia pentru cucerirea oraşului fortăreaţă Odesa a constituit un test important pentru armata română, punând în evidenţă capacităţile ofensive ale ofiţerilor şi soldaţilor dar şi gravele greşeli de comandament care au dus la importante pierderi de vieţi omeneşti. De asemenea s-au reliefat şi lipsurile în înzestrarea cu armament greu, în special armament antitanc şi necesitatea folosirii pe scară largă a unităţilor blindate în acţiunile ofensive şi a mijloacelor antitanc în cele defensive. Ca urmare, în prima parte a anului 1942 s-au reorganizat şi completat marile unităţi: brigăzile de cavalerie, cele de vânători de munte şi brigada blindată au fost transformate în divizii, au fost completate cu efective instruite din timp în ţară şi trimise apoi pe front.
În vara aceluiaşi an, comandamentul german a cerut, şi Antonescu a aprobat, implicarea masivă a armatei române în ofensiva preconizată să înceapă pe aripa de sud a frontului de est, având ca scop strategic cucerirea Stalingradului, şi învăluirea Moscovei pe la sud est, în timp ce cu o altă grupare de forţe se urmărea cucerirea Caucazului şi a regiunii petrolifere Baku. Pentru atingerea obiectivelor stabilite, forţelor române li s-au fixat obiective pe flancurile armatelor a şasea şi a patra germane, respectiv armata a treia a primit misiunea de a se fixa pe poziţii la nord-vest de Stalingrad, în Cotul Donului iar armata a patra urma să susţină frontul la sud-est de Stalingrad, în Stepa Kalmâcă. Divizia 1 Cavalerie Română, din care făcea parte şi Regimentul 1 Roşiori intra în componenţa armatei a treia şi a fost prima mare unitate care a ocupat poziţiile fixate, în 10 septembrie 1942, la flancul drept al armatei, în contact cu unităţile armatei a şasea germane care ataca Stalingradul. A fost şi prima mare unitate atacată de sovietici în dimineaţa de 19 noiembrie 1942, în timpul marii contraofensive de la Stalingrad. Acolo în Cotul Donului a fost trimis şi veteranul Gheorghe Cociuba, din Târnova-Zarand, care a participat la bătălia pentru Odesa, dar care nu s-a bucurat prea mult de întoarcerea în țară, la unitatea sa Regimentul 1 Roșiori, deoarece s-a pregătit pentru o nouă expediție în Rusia sovietică iar după încheierea armistițiului de la 23 August 1944 va participa și la campania din Ungaria și Cehoslovacia.
Instrucţie cu aruncătorul de 120 mm
„De la bun început mi-am dat seama că o parte dintre noi este pregătită să plece din nou pe front. Pentru asta veni ordin să se facă un pluton de aruncătoare, de 120 mm. Într-una din zile, cum eram adunaţi în formaţie dă front mă tot gândeam: Cum e mai bine, să mă duc şi io la aruncătoare ori nu. Era ordin ca tinerii să nu fie aleşi la aruncătoare, numai cei mai bătrâni. Dar unul o zis cătă mine: «Ieşi afară din front». «Nu ţi-am zis să nu aduci oameni tineri, pleacă la loc«, o zis altul. Unu mi-o zis să plec, altul să rămân. Da io ce să ştiu să fac? Stăteam în poziţie de drepţi. Acela care era de la biroul mobilizare, care scria în caiet, o făcut semn să trec la aruncătoare, iară io nu mai stătui niciun pic şi trecui la aruncătoare. Ei, la aruncătoare mi-s mai la urmă, mă gândii. Îi mai bine. Da nici acolo n-am făcut pă deşteptul. M-am făcut că nu ştiu nimic. Eram cu unul Zbegan Aurel şi cum facem, cum nu facem, dar noi nu ştim nimic. Io voiam să fiu conductor la cocie. Aruncătorul era tras de şase cai şi mi-ar fi plăcut să lucrez cu caii. Vine şi ne întreabă un căpitan: «Ce greutate are încărcătorul împachetat, împerecheat?». 9000 de kilograme, zice Zbegan. «Auzi ce tâmpenii vorbeşte, de zici că-i căzut din lună». Da Zbegan trage cu ochiul cătă mine. Aruncătorul avea 900 de kilograme. Io am ştiut da nu am vrut să spun şi el o ştiut da o făcut pă prostul. Da până la urmă rămân la aruncătoare. Facem instrucţie, facem teorie. Da pă cine crezi că duce Dumnezeu la pluton, la mine la grupă. Pă sergentul Grecu din Cuvin. Sergentul Grecu o fost instructor în perioda mea dă recrut. Am făcut instrucţie cu el şi şi-o dat seama Grecu că io cam fac pă prostu. Cum printre cei veniţi dă la Turnu Măgurele era un ochitor, o mai trebuit un trăgător, dar pă cine să pună trăgător, şi zice Grecu: «Domnule sublocotenent, să-l punem pă Cociuba. Cociuba îi cel mai bun băiat, îi făcut fruntaş cu prima serie. Numa că face pă prostu să nu-i daţi misiune». «Cociuba eşti fruntaş?» «Da». «Unde-s galoanele?» «Nu am». «Descrie-mi aruncătorul». Îl descriu, că nu l-o ştiut el mai bine ca mine. «Să-ţi pui galoanele». Da tăt o purtat ciudă pă mine. «Domnule sergent, dă ce mă băgaţi să merg?». «Da cu cine să merg, nu cu oameni pă care să mă bazez?». Până la urmă am fost omul cel bun al lui Grecu. Şi aşa o fost musai să pun galoanele, şi mă dusei la aruncătoare. Da, e adevărat că la aruncătoare am fost mai protejaţi cumva. Am fost protejaţi, da ghinioane tot am avut.”
Grijile fruntaşului Cociuba
„O trebuit să mergem continuu prin Rusia nu ştiu câte mii de kilometri. De la Odesa tot călare şi pă jos, călare şi pă jos. Am ajuns dă am băgat dârlogul calului pă după o mână şi cu cealaltă m-am ţinut dă placa aruncătorului, care era tras dă şase cai. Aşa ne-am dus. Dar, la un moment dat nu ştiu cum am lăsat io din mână placa dă bază şi calul nu o mai putut să tragă. Era unu Olaru şi i-am zis: Olarule ţine tu dă dârlogul calului. Luă Olaru dârlogul, da io cu ce să lovesc calul ca să meargă, că şi el era ca şi mine de obosit. Nu am avut numa arma, luai arma dar cum să dau cu ţava că îl doare şi am zis că dau cu patul armei. Cum dădui cu patul armei lemnul, care era crăpat să rupse cu totul. Rămăsei cu ţeava în brânci şi patul pică jos. «Domnule sergent, uită ce păţii». «Vai, că domnu plotonier Florescu ţi-o impută. Trimite acasă şi o să-ţi plătească familia arma». Măi, da ce să fac! Mă dusei la unu dă la Cuied (sat vecin cu Târnova, satul natal n.n.) şi îi zic să-mi dea arma lui. Îmi dete arma lui, că fiind conductor nu era obligat să o poarte. Dar ne oprim două zile pentru curăţatul harnaşamentului şi armamentului. Mă, da trebuie să curăţ arma, da arma mea nu-i. Îl văd pă unu dă la noi din sat care era furier. «Mă Nica, ai tu lipsă dă armă?», «Nu», zise el. «Dă-mi-o că a mea îi ruptă şi trebuie să duc arma la inspecţie». Mi-o dete. «Când mai vii pă aici ţi-o dau io». Şi ne adună în careu, se face inspecţie, dar după seria dă la armă. Vine sergentul la mine: «Cociuba gata eşti, te prinde. Îţi impută arma». Plutonierul făcea inspecţia armelor şi unu Băneş, leatul meu, scria seria dă la armă. Plutonierul nu o ştiut ce scrie el. Io zic: «Domnule sergent, du-te până la Băneş şi spune-i să nu scrie seria dă la arma mea. Numa să vină la mine că îi dau io seria dă la armă». Şi aşa o fost, după ce se termină controlul vine Băneş şi mă întreabă dă serie, iară io merg la căruţă, caut arma care era sub lăzile dă muniţie, da când am găsit-o şi am dăsfăcut-o… era toată o rugină. O trebuit să o frec acolo unde era seria că nu s-o mai vuzut dă rugină. Ai, mă sperie iară Băneş, dă ţi-o vede domn plutonier ţi-o impută. Da el o scris până la urmă că-i în bună regulă.
Ne ducem aşadară să intrăm pă front în Cotul Donului şi mi-am zis că o să găsesc o armă pă undeva pă acolo. Iau arma mea şi o arunc în nişte spini. Acolo îi şi astăzi. Eram ca la vreo doi kilometri dă linia întâi. Noi aveam doar obiective dă tragere Eram ochitor atunci şi reglam tragerea prin telefon şi când era gata tragerea intram în adăpost. Rămânea sus numa santinela. Şi ce crezi că o rânduit Dumnezeu. Sublocotenentul, care o avut o ţâră ciudă pă mine, o observat într-o dimineaţă că aruncătorul nu o fost acoperit cu foaia dă cort şi o zis: «Sergentul Grecu la raport». Merge sergentul: «Grecule, dă ce-i aruncătorul descoperit?» Când s-o întors Grecu o ordonat să ne luăm tot ce trebuie şi să curăţăm aruncătorul. N-avem încotro, ne ducem la aruncătorul pă care roua era ca bobii dă fasole. Odată-l făcurăm lună. Acuma ce pedeapsă să-i dea lui Grecu? Grecu trebuia pedepsit. Ştii ce-o zis Stratulat, comandantul bateriei dă tragere? Pă Cociuba, omul cel bun al lui Grecu, îl trimitem la linia întâi cu mâncare. Ca să ajungi acolo trebuia să mergi pă firul dă telefon, să te ţii dă el, dar trebuia să treci printr-un loc unde te bătea cu brandurile: erai vizibil şi erai în pericol. Da pă mine Grecu m-o pregătit mai înainte. Şi mă duc acolo unde mă întâlnesc cu Dalca Teodor prietenul meu bun, leatul meu, el fiind de aci din Nadăş. Io zic, Dalca, am o rugăminte. Dacă găseşti o armă ori că o murit cineva ori să faci ce poţi şi să o păstrezi până ne întâlnim iară. Că io am pierdut-o. După ce am predat alimentele am aşteptat să-mi dea bidoanele şi un locotenent ce o fost la postul înaintat de observaţie o avut o armă, care nu era pă inventar şi zice către mine: «Băiatu-le, eşti dă la cavalerie?» Da, zic. «Cunoşti arma ZB?»Da. «Atunci să-mi cureţi arma asta, să am şi io armă». Mă pusei dă o curăţai, da ziceam: «Mă ce bună mi-ar fi mie». După asta mă dusei la el cu arma curăţită şi el care era în adăpost zise: Pune-o acolo. Io o împroptii dă adăpost el fiind înăuntru. Atunci io îi zic lu’ Dalca. «Vezi, uită-te la mine, că dacă pot pune mâna pă armă nu mai trebuie să-mi faci rost tu». Când am terminat dă strâns bidoanele şi sacii de merinde mă dusei, luai arma şi am făcut pa, pa. Când ajung înapoi la sergent îi spun că am armă. «Nu vorbi». «Iacă arma aci». Na, uite, pedeapsa o fost dată pur şi simplu pentru binele meu! Şi nici nu o tras nimeni după mine!”
Concediul care l-a scăpat de ruşi
„Şi mai avui un noroc. Stratulat, care avea ciudă pă mine, s-o schimbat şi o rămas unul Ionescu. Cu Ionescu nu am mai făcut pă prostu. În ziua dă Sfântu Dumitru, era ziua tatălui meu, doame iartă-l, eram sub un mal şi cum eram toţi adunaţi laolaltă ne spune Ionescu: «Băieţi, uite care îi treaba. Un om din pluton trebuie să plece în concediu, da nu îi voie să plece servanţii principali, însă trebuie să fie dintre băieţii mai buni. Voi tăţi sunteţi buni. Da nu poate pleca numa unu». Da io când plecarăm dă acolo mă întreb: «Cine o avea şansa să plece acasă?» Da locotenentu Ionescu: «Cociuba, să vii mai târziu până la mine». «Bine, domnule locotenent». Mă duc la adăpost şi îi zic sergentului: «Domnule sergent, daţi-mi mie alimentele domnului locotenent să i le duc, că oricum trebuie să merg la el că are să-mi spună ceva». «Bine» zice şi-mi dă alimentele, apoi merg la locotenent: «Trăiţi domnule locotenent». «Cociuba, vină mai târziu». «V-am adus alimentele». «Pune-le pă masă». Apoi mă întorc la noi în grupă, ne punem toţi să mâncăm şi nu-s mâncat nici pă jumătate până ce vine unu Tamaş, din Buteni, şi zice: «Domnule caporal, eram deja caporal, ieşiţi afară la domnul locotenent». «Mă Cociuba, îi ordin să dăm drumul la unul din pluton acasă, dară tu eşti servant principal, însă uite cum fac: Te trec împrospătător ca să poţi pleca în concediu. Dar faci ochirea până să pleci». Şi ce să vedeţi, când trebuie să dau arma îi spun locotenentului: «Să trăiţi domnule locotenent, arma mea s-o schimbat». O fost ceva grav să schimbi arma, dapăi s-o pierzi.«Domnule locotenent, io am fost trimis la linia întâi şi acolo din întâmplare mi s-o schimbat arma». Dar până la urmă nu o fost niciun bai şi plecai din Cotul Donului.”
Gâsca tăiată pentru George
„Zece zile am făcut din Cotul Donului până acasă. Am venit pă jos, cu căruţa, când am întâlnit un camion am urcat în el, iar de la Dnepopetrovsk am luat trenul. Când am ajuns la Ungheni ce să vezi, s-o făcut deparazitare şi ar fi trebuit să stau acolo până mă bagă la etuvă. Io mă coborâi de pe tren, am fentat patrula şi am trecut fără să-mi mai facă deparazitarea. Am luat alt tren şi drumul cătă casă, la Târnova. Ştiu că era toamna şi tatăl meu şi nevasta erau la moară. Io m-am dat jos din tren şi m-am întâlnit cu Floriţa lu Laioş, care s-o întâlnit după aceia cu tata şi i-o zis: «Baci Tie, George o venit acasă». «Vai dă mine, da cum?» «Iacă aşa, o fost cu noi pă tren». Când o auzit asta, tata nu o mai stat să macine şi o plecat cătă casă împreună cu nevastă-mea şi m-au întâlnit în timp ce vorbeam în drum cu cineva.
Când am ajuns acasă, pă masă era o gâscă grasă, tăiată, gata să fie pusă în oală. Şi cine crezi că a păstrat-o? Soacra mea care o tot îndesat gâsca. O zis mama către ea: «Tolvai cuscră, da tot mai îngraşi gâsca asta?» «Tăt, că doară vine George acasă». Mama s-o gândit aşa: «Tolvai doamne, cuscra îi drept bolândă. Ea aşteaptă pă George cu gâsca. Şi George îi în Cotul Donului. Că io le-am scris carte de acolo». Dar nu era voie să scrii unde eşti, numai că io aveam o convenţie cu ai mei, cum să citească, să ia o literă de aici, una de dincolo, alta de acolo. Era cifrat. Şi ei aşa or ştiut unde sunt. Şi ce să vezi, gâsca de grasă ce era nu o mai mâncat şi s-o hotărât soacra s-o taie, ca să nu moară. Şi io am venit acasă. Cine o rânduit asta? Şi zice tata cătă mine, ştiind că umblam tăt fluierând prin sat dă ai putut juca după fluieratul meu, o zis dară: «George, hai să mergem până acasă că maică-ta o zis că te cunoaşte după fluierat». Ne-am dus la ai mei, taica s-o băgat în casă şi io din gura uliţii am trecut fluierând. Mama tocmai se spăla şi tata i-o zis: «Riţă, aşa cunoşti pă George după fluierat?» «Chiară mă gândeam că aşa fluieră George a nost». Io după ce am trecut dă casa noastră, m-am întors şi am intrat şi mare bucurie fu. După aceea ne-am întors toţi la mine şi am mâncat gâsca.”
Dispărut în Polonia
„În timp ce eram acasă s-o făcut încercuirea în Cotul Donului. Şi când m-am înapoiat nu am mai întâlnit pe nimeni. Din Divizia 1 Cavalerie o mai rămas cât un pluton, răspândiţi oamenii peste tot. Era un plutonier Craioveanu comandant, şi mă retrag cu resturile acelea şi cu caii. Şi ce să vezi? Se primeşte ordin ca cineva să plece cu nişte cai în ţară, de la Dnepopetrovsk. Şi io am plecat cu ei pă tren. Când ajungem la Tiraspol văd că nu o luăm către Tighina, adică către casă, ci cătă Polonia, la un spital veterinar. Ceilalţi or ajuns la Divizia la Arad, da io nici nu am mai contat.
Acasă i-o anunţat că am dispărut. Tatăl meu o luat cartea pă care o primit-o dă la mine, s-o dus-o la regiment, le-o arătat-o şi le-o spus că nu-s dispărut. Băiatul meu îi la un spital veterinar cu caii regimentului şi aşteaptă să îi trimeteţi schimb. Şi după adresa mea or trimis schimbul. Io acolo am întreţinut caii, i-am scăpat dă râie, dar am luat-o noi, îngrijitorii. Vilma era iapa mea, pă care am şi dus-o la armăsar cât am stat acolo. Şi numa mă pomenesc că îmi vine schimbul şi plec în ţară la unitate”.
Din nou pe front, în Moldova…
„Vin aşadar la Arad şi, norocul meu, am trecut la escadronul dă comandă al regimentului, unde aveam şi un consătean, plus un văr. Acolo o fost şi Craioveanu. Cei dă la escadronul dă comandă eram tot timpul mai în urmă, iară io am făcut tot timpul pă maistorul. Reparam la căruţă, o fost bine. Numai că se formă iară Divizia 1 de Cavalerie şi o fost băgată în Moldova în ’44, primăvara. Io eram la urmă cu escadronul de comandă. La un moment dat auzim că trebuie să ne retragem că ruşii atacă. Aveam nişte cai legaţi, nici nu i-am dezlegat atâta de grăbiţi eram, or rămas acolo, eu am venit cu unu cu căruţa de la Ceadâr Lunga. Şi pe când ne retrageam, eram într-un lan de porumb verde, numa ne spune unu, Stigel, că nu mai suntem cu nemţii, s-o terminat războiu. Dar ce să vezi, nemţii veneau cu tancurile şi cu maşinile, cu armele pă ei, iar noi cu căruţele, dar nu am avut treabă unii cu alţii. Retrăgându-ne noi iacă văru Nica, sergentul, care o fost cu mine duce un neamţ. Dar care era un rus din armata nemţească ce o vrut să se despartă de nemţi şi s-o dat la armata română. Nu ştia nimic româneşte, numa ruseşte şi nemţeşte. Da io m-am împrietenit cu el, tăt cu mine se culca. Da o învăţat să vorbească româneşte până la urmă”.
…şi în Cehoslovacia
„După ce ne-am aliat cu ruşii ne-am dus contra nemţilor până în Cehoslovacia, unde s-or dus şi camarazi de ai mei care or rămas prizonieri la ruşi, de unde or intrat voluntari în divizia Tudor Vladimirescu. Acolo o fost şi sergentul Halic. Care nu o fost nici măcar rănit. În Cehoslovacia se bagă un ofiţer rus la noi pă poziţie, dă cu piciorul, trânteşte şi strigă la noi, da noi nu am ştiut ce zice. După ce o plecat l-am întrebat pă Kolea ce o vrut să zică. «Ăsta o fost colonel şi o participat la luptele de la Odessa şi o zis că voi, Divizia 1 de Cavalerie, i-aţi omorât pruncu la Odesa». Îţi dai seama. Io acolo pă poziţie numai luam alimentele de la divizie şi le împărţeam la oameni. Atâta ne-am împuţinat acolo că atunci când pă trăgătorul dă la puşca mitralieră dă la postul dă comandă al regimentului, care era din Bârsa, o trebuit să-l schimbe nu o fost cine, numa io, că alţii nu or cunoscut puşca mitralieră. Aşa că am intrat la paza postului unde nu am tras niciun cartuş, numa am stat toată iarna în viscol şi frig, în munţii Tatra. Ne veneau alimentele tot la trei zile, da ai putut să le mănânci într-o zi. N-o fost izvor cu apă, n-o fost casă. N-o fost zăpada, că era viscolită. Dar dacă ai mers vreo doi metri mai încolo de la creastă ai dat dă zăpadă dă doi metri. Acolo ne-am acoperit cu crengi dă brad şi am făcut focul. Dacă ţi-o trebuit apă ai luat zăpadă în gamelă şi ai încălzit-o şi aşa am băut şi ne-am spălat. Tăţi am fost plini dă păduchi, azi s-o îmbolnăvit unu, mâine altul. Noi ne dezbrăcam acolo în adăpost, băgam lopata lineman în foc să fie caldă şi cu ea ne frecam şi omoram păduchii şi ouăle de păduchi, bagă dă seama trei luni de zile tot aşa. Din octombrie până în 15 martie am stat acolo şi dormeam pă o foaie dă cort şi ne acopeream cu o pătură. Noi nu atacam, că eram în spate la postul dă comandă. Ceilalţi erau înainte”.
Lungul drum spre casă
„Într-o zi coborâm din munţii Tatra, la Klenovăţ mi se pare, ne facem un adăpost pentru puşca mitralieră şi numai ce aud că comandanţii de grupă se prezintă raport. Se duce Roşca şi când se întoarce îmi spune că îi ordin să trimită un om la linia întâi cu muniţie şi în grupă numai noi doi mai suntem. Vă daţi seama! Mă duc io, ce să fac, las puşca mitralieră şi pă drumul după muniţie un glonţ rătăcit m-o rănit în picior, mă pansai şi de acolo direct la postul de prim ajutor. Tot eram sânge şi un infirmier luă foarfecele, mă dezbrăcă, mă pansă şi să mă trimite la ambulanţă. Da io nicicum, m-am dus la trenul de luptă unde am avut pă unul din Şepreuş care m-o spălat şi m-o deparazitat, că nici mama în troacă nu m-o spălat mai bine. Luai haine pă mine şi cu Dumnezeu pâna acasă, aşa rănit. Înainte de asta unu mi-o spus că dacă vreau să merg în ţară să mă fac că sunt trimis la un spital militar, care se afla în Lipova. Io pă fişa cu care am plecat de la primul post de ajutor am trecut că trebuie să merg la Lipova, la spital. Am iscălit dr. maior Bonţocatu. Ce să fac!
Ajung la Mişcolţ, unde m-am încurcat puţin, am dormit într-un tren, da m-am ferit dă comandamentul militar român. Dimineaţa am luat o maşină până la Nyreghyzhaza şi de acolo cu trenu la Oradea, unde o patrulă m-o controlat. La Oradea m-am întâlnit pruncu lu’ Jidovelu dă la noi din sat, era dintr-o familie bogată. M-o luat în braţe m-o sărutat şi m-o dus la cofetărie, mi-o dat o prăjitură, un suc deşi era jidan. Ce poţi să zici, nu există jidani, unguri, ori pocăiţi există numai oameni buni şi răi. După ce m-am ospătat mersei în gară, la Oradea şi luai trenu către Arad, dar la Zerind se opreşte, nu mai pleacă, mă scobor şi văd că trenu nu mai are locomotivă. Şi ce să fac, mă luai pe lângă calea ferată, aşa puşcat în picior, sprijinindu-mă în bâtă. Nu mă bag pă la Chişineu, ci o luai pă dolma Crişului către Ineu. Am mers până Sărand. Erau oamenii la lucru şi dă acolo mă luă unu în cocie până la Seleuş, era deja după amiază. În Seleuş iacă şi jandarmul, da nu m-o întrebat nimic. D-acolo am plecat pă jos până la haltă dar aşa m-o durut piciorul că m-am pus jos, norocul că or venit nişte căruţe cu moţi, cu coviltir, şi le spun de unde vin iar ei mă luară şi îmi deteră să mănânc două mere. La haltă mă culcai jos dar nu am stat mult că o venit trenu şi mă urcai până la Târnova.
În ziua de 15 martie m-o rănit şi în ziua de 21 martie am fost în pat acasă. Vă daţi seama! Io am fost pur şi simplu socotit ca dezertor, da nu o mai avut nimeni treabă cu mine. Am scăpat pentru că fratele mamei o fost la biroul mobilizare, el era cu şcoală, teterist. Când s-o terminat războiul m-o chemat la unitate, am predat mantaua şi centura, că atâta mai aveam, apoi m-am întors acasă la plugărie. Cu ajutorul lui Dumnezeu mi-am făcut apoi o gospodărie bună. Am avut boi, am avut vacă, am avut şi doi prunci dar or murit. Mai am o fată şi nepoţi. Doamne fii lăudat şi mărit, cu daru de la Dumnezeu mi-am făcut totul, în timpul colectivului. În 1960 am făcut casa asta chiar dacă sistemul comunist mi-o luat pământul”.
Războiul lui Gheorghe Cociuba nu s-a încheiat după întoarcerea de pe front, el a continuat lupta în satul lui cu sistemul importat din ţara pe care a cunoscut-o în direct. Interesant ni se pare, din povestirea prezentată, universul soldatului român, care se limitează la trăirile sale, la oamenii din preajma sa. Pentru Gheorghe Cociuba devenise extrem de importantă recuperarea puştii pentru că în caz contrar părinţii ar fi trebuit să plătească, probabil, cu un cal, preţioasa armă. De asemenea, pentru înapoierea în mijlocul celor dragi de acasă era în stare să facă orice, să accepte să fie rănit, să rişte condamnarea pentru dezertare. De la entuziasmul începutului, odată cu trecerea timpului, încercat de lunga suferinţă din război, patriotismul s-a topit cu totul şi a rămas doar speranţa vieţii împreună cu cei dragi.
Citește și:
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (6)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (5)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (4)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (3)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (2)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (1)
- SERIA 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- alte articole de același autor – AICI
