Şi, totuşi, cum de s-a întâmplat? S-a pierdut la scor. Sau s-a câştigat la scor, depinde de care parte a gardului priveşti. Pentru că de un gard vorbim aici, unul care avea tendinţa să devină zid în toată regula. Cu toate că nu era cazul. Nu neapărat.
Nu vreau să stau prea mult pe rezultatele exit polurilor, că e oricum târziu, şi mi-e somn, şi cam asta e. Aş sta mai mult şi aş ţese pe marginea atitudinilor principalilor jucători. Pentru că aproape nimeni nu-şi face curaj să tragă aer în piept şi să se ocupe de elefantul din cameră. Că despre asta e vorba. Băiatul nostru drag, şef de campanie la nivel naţional, declara: „Este un vot politic surprinzător la nivel naţional. Aradul a fost patru ani în opoziţie cu Guvernul României şi este posibil să fie şi următorii patru ani tot în opoziţie. Regret că trendurile naţionale sunt date de judeţe care nu au performat economic. Ce se va întâmpla? Guvernul României va trebui să taie de la cei care produc şi sunt performanţi pentru a satisface zonele din ţară neperformante”. E o strategie pe care o foloseşte cu succes, faza asta cu datul de vină pentru toate relele în cârca, sau în curtea adversarilor politici. Şi a mers, ca uns, atâţia ani, că am trecut de plictis, şi ne-am blocat pe intonaţie şi paralimbaj. Strategia asta a mers aici. Nu e sigur că va merge şi pe naţional. De fapt, e foarte probabil să nu meargă. Deoarece e un ulcior spart. Iar apa e în ograda teleormăneanului, şi e păzită de două muieri viguroase.
E un moment, pe care liberalii par că nu îl percep. E cuţitul zilei, septic şi lucios, e acea cupă a amărăciunii din care au uitat să mai bea, din când în când. Umilinţa nu e un lucru neapărat rău. E un trend normal, dat de un preşedinte care nu convinge, de un guvern tehnocrat, dar asumat politic, care nu a reuşit să facă mai nimic, o preşedintă de partid care, la fel, nu reuşeşte să fie luată în serios, şi de o campanie de tot râsul, cu vlaga unui fost miner alcoolic, cu plămânii mâncaţi de tuberculoză. Faptul că strategul Aradului a fost şeful acestei campanii arată foarte clar că I s-a servit un cartof fierbinte, pe care nu are unde să îl arunce. Şi, în loc de acea asumare a unei înfrângeri, oarecum anunţate, chiar dacă nu în halul în care s-a întâmplat, avem parte de aceeaşi reţetă cu acre ne-a obişnuit. Doar că mie îmi spune intuiţia că, de data asta, n-o să mai meargă. Şi văd undeva, nu departe, lucirea satârului.
Partea bună e că asta înseamnă că vom începe să comunicăm. Cu toţii. Şi că, probabil, asta va fi benefic, mai ales pentru oraşul meu muribund. Şi, poate, vom lăsa puţin şi de la unii, şi de la alţii, ca să începem să reconstruim. De fapt, să construim ceva care nu stă pe ură şi minciună.
