CĂDEREA POATE FI ȘI PE ORIZONTALĂ!… (4)

               ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE! …

                                                                                   (… din Legile lui Murphy…)

                                                                                                      –   XXII  –

                                                    …dar „CĂDEREA POATE FI ȘI PE ORIZONTALĂ!…” (Pseudo-Murphy)

                                                                                                    (a patra parte)

A. Democrația este puternică, dar puterea nu este democratică…

Când eram la grădiniță făceam jocul de cuvinte „Porcul râmă, dar râma nu porc”, mai târziu, la școala primară am „evoluat” și ne jucam cu „Păsărica te furnică, dar furnica nu te păsărică”… Mult mai târziu, plecând de la metafora „Triunghiul Bermudelor”, ajunserăm – mutatis mutandis – la „Triunghiul politică-democrație-putere”. Chestia e că în astfel de „triunghiuri”, în interiorul lor, trebuie „să dispară ceva”. În primul „triunghi” dispăreau nave, avioane, oameni… Ce, sau cine dispare în cel de-al doilea „triunghi? Eu aș zice că… libertatea… deși susțin – în continuare – că ea este doar o iluzie: iluzia că poți face ce vrei. Putem să construim – mintal, imaginar, chiar iluzoriu – alte „triunghiuri” și pentru că „s-a ajuns” la modă I–liberalismul, why not „triunghiuri” ca democrație – anti-democrație –  I-democrație  sau libertate – non-libertate –  I-libertate?… Și în acestea, ar fi interesant de căutat „disparițiile specifice”…

Democrația a fost înțeleasă – la nivel de common sense – drept „puterea poporului”  Din greaca veche: Demos = popor; Kratos = regulă, conducere, putere (de decizie). Care „bobor”? Probabil că o colectivitate… Iar aici ajungem la un nou „paradox al democrației”! Cu cât baza democrației este mai „largă”, cu atât mai mult ea (democrația, sic!) evoluează spre ne-democrație sau chiar anti-democrație. De la democrație spre opusul ei se trece printr-un fel de I-democrație… Ar veni, logic, că I-democrația ar fi „non-” sau „ne-” …democrație… Veți zice că acum „mă joc” cu cuvintele; ar fi și asta ceva: Wittgenstein ne-a învățat că „dacă nu ai ce spune, trebuie să taci”, i.e., gândurile noastre nu pot exista fără suportul limbajului ( gândirea nu ajunge  să se  identifice  cu limbajul; e doar o strânsă unitate…). Putem „spune” doar ceea ce „ne permite” limbajul iar psiho-lingvistica ne învață că fiecare cuvânt poartă cu el o „rezonanță conotativă”, un „nor conotativ-afectiv” care este strict individual, se construiește pe experiența de viață strict individuală și este astfel ireductibil la conotația altuia. Să mă explic…

B. „Sunt de acord pentru că nu mă opun!” sau „Nu mă opun pentru că sunt de acord!”… vs. „Nu sunt de acord pentru că mă opun!” sau „Mă opun pentru că nu sunt de acord” ??? E dată dracu’ logica, nu-i așa? 

Charles I al Angliei (cel pe care Revoluția burgheză l-a „scurtat de cap”, spre a juisa mai târziu, în „revoluția glorioasă” – 1688, odată cu re-instituirea domniei Parlamentului de la Westminster) spunea: „Democrația este puterea voturilor egale pentru minți inegale”… Ce-o fi vrut să spună, când „contemporanul său” de peste Canalul Mânecii, Louis al XIV-lea decreta „L’etat c’est moi?… Aici, în perfidul Albion, problema principiilor democrației s-a tranșat sec:  legal equality, political freedom, rule of law. 

Ceea ce ar semnifica – într-o interpretare mai largă – control de jos în sus, suveranitate la cel mai jos nivel de autoritate, egalitate politică și existența unor norme, reguli sociale, dar doar acelea pe care indivizii și instituțiile le consideră acceptabile, reflectând primele două principii. Foarte „englezește”, desigur… Roger Scruton afirma – pe bună dreptate – că doar democrația, singură, nu poate asigura libertatea personală și cea politică, în lipsa instituțiilor societății civile. În U.K., cel puțin, principiul dominant (Westminster system) rezidă în suveranitatea parlamentară odată cu menținerea independenței judiciare. Deci termenul este folosit privilegiat, în contextrul unui stat politic. Iar principiile respective sunt aplicabile și în organizații private (e.g. cluburi, societăți, firme etc.). În cea mai „esențializată” formă, se poate spune deci că principiile democrației înseamnă că toți cetățenii sunt eligibili, fiind  egali în fața legii și cu acces egal la procesele legislative. Ce frumos!

C. Unanimitate vs. Consens; Tirania majorității vs. „Political Correctness”…

În primul deceniu al acestui secol am avut multă bătaie de cap cu elaborarea cursului de Logică juridică pentru studenții mei de la Drept… Una dintre problemele spinoase de logică dar și de semantică juridică (locul în care juriștii excelează până la grobian în limbajul lor păsăresc) a fost raportul dintre Unanimitate  și Consens. Voi încerca să construiesc un lanț de raționamente, cât mai pe înțelesul tuturor…

Dacă orice individ al unei specii este unic și irepetabil, atunci nu poate avea exact absolut aceleași gânduri, opinii, reprezentări sau rezonanțe conotative în raport cu semenii săi (cu atât mai puțin, la nivel de  homo sapiens sapiens). Acestea sunt  reciproc ireductibile. De aceea oamenii nu pot fi niciodată și în nici o problemă (issue) perfect de accord. „Interesul poartă fesul”… Interesant, cu cât problema e la un nivel mai înalt de generalitate (mai „sus”) cu atât punctele de vedere tind să se apropie mai mult, fără a deveni totuși absolut identice. De pildă, oamenii vor fi relativ ușor „de accord” că dreptul la viață este inalienabil, că este „așa” și „așa”, cu toate că fiecare își reprezintă acest lucru diferit (”ușor” diferit, sau „foarte” diferit). Dar dacă e vorba de disputa mea cu vreun vecin cu privire la gardul ce ne desparte „ogrăzile” noastre, ei bine, aici e mult mai greu „acordul”…Ce înseamnă atunci unanimitatea? Faptul că toți (fără excepție!) cad de accord cu privire la ceva (issue) fără a fi totuși absolut identici în privința modului în care acceptă (sau resping) acel „ceva”; ceea ce este cât se poate de normal. Cât privește consensul, eu susțin că lucrurile sau cumva diferit. La prima vedere, „consens” = înțelegere, accord, identitate de păreri. Vine din latină, unde semnifică „a simți împreună”. Dar „a simți împreună” nu înseamnă și „a simți același lucru, în mod identic”. Căci este imposibil. Cât o fi de mare capacitatea de empatie, de „a te pune în pielea celuilalt”, acest lucru nu se poate realiza la modul absolut pentru că nu ești celălalt. Consensul are o semnificație mult mai subtilă: a nu te opune. De aceea nu se poate spune că oamenii acceptă (sau resping) în unanimitate și consens… Chiar dacă nu este nici măcar pleonasm. A nu te opune înseamnă pur și simplu „a nu te  … opune”!… și atât! Poți fi de o poziție nuanțat diferită față de ceva, dar important este că nu respingi acel ceva. De aceea, în logica formală elementară se face distincție între contrarietate și contradicție (am arătat acest lucru într-alt episod, anterior). Prin urmare, unanimitate perfectă nu există. La fel și în cazul problmei majorității… „Majoritarii” sunt în consens între ei, dar nu se află în unanimitate. Cea mai mare extindere posibilă de opinii este opusă ( în sensul de a fi contrară) „majoritarismului”, unde minoritatea poate fi (chiar brutal) neglijată (sau chiar brutal) reprimată! Așa a apărut ceea ce s-a numit „corectitudine politică”. Corectitudine – în sensul de protejare a minorității, de respectarea a acesteia. „Contradicția” este între majoritarismul brutal și minoritarismul (mai mult sau mai puțin „timid”). Se mai atașează atributul de politic, pentru că aici e vorba de „jocul de interese” (explicite sau nu) iar oriunde este interes, este și politică (fie și în sensul larg al cuvântului)…

D. Democrație și Consens. „Noi vrem egalitate, dar nu pentru…mișei!” (Pace, Gr. Alexandrescu!…).

Un guvern de consens este – de obicei – un guvern de unitate națională, i.e., reprezintă tot spectrul politic (ales în parlament). O democrație a concordanței este astfel un tip de democrație a consensului unde majoritatea nu joacă un rol central. Așa ceva se poate petrece acolo unde au loc referendumuri opționale, inițiative populare ș.a.m.d. Tipuri de democrație prin consens întâlnim mai ales în Europa (Elveția, Germania, Danemarca, Suedia, Belgia) dar și în afară, în forme mai „exotice” ( Liban, Iraq ). În aceste țări practica democrației prin consens (referendum) urmărește să prevină dominanța unui grup lingvistic. Cel puțin așa se pare. Cazul peremptoriu este cel al Elveției (stat con federal cu 4 limbi vorbite: în sens descrescător – germana, franceza, italiana și romașa (retoromana – latina populară antică de pe vremea romanilor care denumeau „aproximativ”-actuala „țară a cantoanelor”, Raetia). Aici, referendumurile sunt foarte dese și vizează, pe de o parte, spații geografice reduse (suprafață și populație), pe de altă parte, teme preponderent locale. Fiind vorba de un spațiu geografico politico-populațional restrâns, aici se poate practica adevărata democrație în sensul clasic. I.e., cel de democrație directă. Din acest motiv „măsluirile” sunt puțin probabile, oamenii se cunosc între ei, e mai ușor de clarificat „inadecvările” și este – pe scurt, „cea mai curată” democrație posibilă. Dar, acolo unde avem de-a face cu populații mari și/sau teritorii mari, mult mai puțin omogene, lingvistic, cultural, economic etc., acest tip de „democrație curată” nu mai funcționează. E nevoie de democrația reprezentativă, i.e., delegarea puterilor (dar și a responsabilităților!). De aici încolo începe „circul”! Pe care-l gustăm și noi de peste trei decenii… Față de democrațiile prin consens (democrațiile concordanței), care sunt democrații non-partizane (N.B.: poți fi politician și fără de partid!?…), democrațiile reprezentative sunt un fenomen mult, mult mai complex, plin de contradicții (sociale, dar și…logice!…) și care merită o tartare separată, un pic „mai in extenso”, tocmai pentru că ridică o mulțime de probleme în ziua de azi. Nu numai probleme, ci și dubii și deci, contestări feroce (a se vedea cazul I-liberalismului…). În episodul următor…

E. Montesquieu spunea că (citez aproximativ, din memorie): dacă o republică e mică, atunci va fi distrusă de o putere străină, dacă e mare (large), va fi ruinată prin imperfecțiunile interne…

Și când mă gândesc la faptul că el a fost primul teoretician sistematic (nu sunt sigur că și primul „inventator” sau primul „descoperitor”) al separării puterilor în stat (legislativă, executivă și judecătorească), mă iau cu mâinile de cap: ce a vrut ilustrul gânditor și ce a ieșit!…. Mai ales la noi, în Românica!… Eu aș numi democrația noastră originală, post-comunistă, democrație intruzivă… Dau doar un singur exemplu, extrem de recent: tentativa lui Șoșo și a tătucului-Simion de a se „lipi” (= a-și aroga „conducerea politică”) de mișcările de protest ale transportatorilor din România… bine că acești oameni nemulțumiți (pe cinstite!), le-au tras amândurora un șut în cur…

F. Încă din 1951, UNESCO, atrăgea atenția că noțiunea de „democrație este înalt ambiguă”.  

Nu-i de mirare… Aici, în U.K. s-a scris de mai multe ori că – în limba engleză – există 2234 (!!!) de adjective folosite pentru a descrie democrația în limbajul current. My Sweet Lord!… Apoi, The Economist Democracy Index (2022) calculase că mai puțin de 50% din populația lumii trăiește în democrație… Deci, democrația alunecă „în jos” odată cu tot mai multe „regimuri hibride”. Aceste regimuri au depășit democratizarea (în sens rău, „în jos”…) cam pe la începutul anilor 2010.

Democrația se aplică deci cazurilor numite: majority rule, plurality rule, super-majority-rule, consensus-rule (să traduc?, nu e cazul!). Poate că în Atena clasică „le mergea” cu „puterea poporului”. Nu era chiar o noutate: în Comuna Primitivă a existat așa numita „democrație militară”, recte participarea la „res-publica” doar a bărbaților capabili să poate arme (și să le folosească…). Muieretul a fost exclus de la „treburile serioase”, hă-hă… până spre finele sec. XIX și începutul sec. XX (știau oamenii ce știau!…). Să nu uităm însă și un tip aparte de democrație, „democrația elitelor”.  Aristocrația veche, medievală și modernă ce naiba era? Aristos + kratos  = puterea celor nobili, superiori, cei mai buni, cei din elita societății…. Senatul roman ce  era? Conducerea orașelor-stat din Italia renascentistă ce era?. Mai avem apoi plutocrația… (plutos = avere; kratos ‚ putere, regulă, conducere…). Ei, acest tip de organizare și conducere a societății există încă… dinainte de Adam & Eva!… Numai în ziua de azi, doar pe plan internațional, ce dracu’ altceva o fi „Grupul celor 7 ”?…  „Teoriile conspirației”, traversând și ele, „în dungă”, întreaga istorie, nu s-au născut chiar din nimic… Opusul „logic” la democrație ar fi atunci (strict-conceptual) auto-crația (puterea unui individ sau a unui grup restrâns de indivizi – oligarhia…). Poate, cândva, dacă nu mă „termină” CNCD-ul sau SRI- ul, voi scrie despre „aceștia”… Oricum, v-am rămas dator cu explicitarea a ceea ce eu înțeleg prin anarhia bine temperată…

Pentru că luni a fost 15 Ianurie și tăt românu’ șcie ce înseamnă aceasta, iată o zisă  a marelui comemorat:

„Oamenii se-mpart în două: unii caută şi nu găsesc, alţii găsesc şi nu-s mulţămiţi”… Și, ca să mai și râdem puțin, cel mai scurt banc ardelenesc, de Cluj:  „BOC!”… Acum se înțelege de ce în Parlamentul României, când se face apelul, în loc de „prezent” se strigă „nevinovat!…”            

Citește și:

• CĂDEREA POATE FI ȘI PE ORIZONTALĂ!… (3)
• CĂDEREA POATE FI ȘI PE ORIZONTALĂ!… (2)  
• CĂDEREA POATE FI ȘI PE ORIZONTALĂ!… (1)
• AICI – Mai multe Opinii ale autorului