Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică (11)
Ordonanța lui Hitler are tratament special
Și totuși, au existat și în Uniunea Sovietică, stat care promova egalitarismul, și priveligiați ai sorții și aceia erau gradele înalte ale armatei naziste. Heinz Linge a fost ordonanța lui Adolf Hitler începând cu 1935, până când dictatorul s-a sinucis, în 30 aprilie 1945. După moartea șefului și a protectorului său a încercat să scape din Berlinul înconjurat de armatele sovietice, însă a fost luat prizonier. Începutul a fost oarecum fără probleme, după cum mărturisea chiar el:
„Deodată sa apropiat de mine un subofițer rus, care mi-a spus: Nu bun camarade. Tu porta forma cu pasăre pe brațul. Nu e bun. Dai jos aia”. Am înțeles ce voia să spună. Aveam pe umăr vulturul din argint, însemnul ofițerilor SS. I-am ascultat sfatul și am aruncat „pasărea de pe braț”, precum și alte însemne care puteau arăta ce grad aveam. (Avea gradul de maior S.S.) „Rușii nu sunt atât de răi, precum i-a descris Fuhrerul, mi-am spus eu. Rușii mi-au oferit țigări și tutun și, lucrul care m-a mirat cel mai tare, mi-au lăsat cele două pistoale pe care le aveam asupra mea. Purtam unul chiar la brâu”. Dar, după interogatorii severe, Heinz Linge a fost internat într-un lagăr special.
„Noi am devenit niște prizonieri de război obișnuiți și am ajuns într-un lagăr, în care se aflau 42 generali și trei ofițeri de stat major. Deși am dus o viață destul de bună, atmosfera ne-a făcut foarte rău. Îi priveam pe domnii aceia deținuți în lagăr și mă întrebam de ce se gândise șeful că va putea căștiga războiul având astfel de comandanți. Mă simțeam penibil atunci când vedeam cum se comportă „domnii” cu personalul de serviciu alcătuit din militari germani. Generalii nu erau dispuși să le dea „militarilor de rând” țigări și zahăr. Noi, adică eu și Otto Gunsche, nu am fost de partea generalilor. Acest fapt i-a supărat atât de tare, încât nici măcar nu ne mai răspundeau la salut. Generalii au plecat acasă. Noi cei doi „oameni ai lui Hitler„ am fost duși în 1950 în fața unei instanțe și condamnați la 25 ani de muncă silnică, pe care urma să-i executăm în Uniunea Sovietică. (Heinz Linge, „Cu Hitler până la capăt, p. 285.)
Reeducarea prizonierilor
Imediat după invazie, rușii au demarat și un program de reeducare a prizonierilor de război germani ca antifasciști, începând cu subofițerii, apoi trecând până la ofițerii cu grad superior. Cu un amstec potrivit de recompense și pedepse, rușii au reușit să convertească un număr tot mai mare de prizonieri, majoritatea conformându-se pentru că era cea mai la îndemână alegere. După ce numărul prizonierilor de război germani s-a înmulțit, începând cu 1943 autoritățile sovietice au început să desfășoare în lagăre o susținută propagandă antifascistă în rândul lor cu scopul de a-i pregăti în lupta contra regimului nazist și eventual pentru a-i recruta în rândurile Armatei Roșii. Acțiunea aceasta avea în vedere că în Germania existase un mare și puternic partid comunist și încă se manifestau puternice sentimente antinaziste. După cum spun documentele sovietice, la 21 ianuarie 1943, la comemorarea morții lui V. I. Lenin, 48 de prizonieri de război germani din lagărul nr. Oranki 75 au semnat un document adresat lui I. V. Stalin prin care-l rugau să le permită să ia inițiativa organizării unui corp de armată din rândul prizonierilor de război antifasciști. Aceata era procedura folosită și cu prizonieri din alte armate prin care se sublinia că inițiativa venise chiar din partea proizonierilor animați de sentimente antifasciste. Activitatea începută în aprilie 1943 s-a desfășurat în scopul creării Comitetului Național „Germania Liberă”, a Uniunii Ofițerilor Germani, a Blocului Național Român, a Comitetului Național Maghiar, a Uniunii Garibaldiștilor, precum și în legătură cu trimiterea de delegați la conferințele de constituire ale acestor organizații. Această activitate a atras în rândurile mișcărilor antifasciste a numeroși prizonieri, mulți dintre ei urmăreau de fapt îmbunătățirea condiției lor de trai în lagăre. S-a creat cu timpul un activism politic important, la care au aderat tot mai mulți prizonieri. Astfel 800 de prizonieri de război germani capturați la Kursk-Belgorod-Harkov internați în lagărul 188 Rada au redactat o scrisoare în numele Comitetului Național „Germania Liberă”, în care rugau să fie considerați apți de a participa la lupta împotriva fascismului pentru o Germanie democratică. De la prizonierii germani s-au primit în total 920 cereri colective și individuale prin care solicitau crearea unei unități militare pentru lupta militară împotriva fascismului. Cererile au fost semnate de 3505 prizonieri. (Prizonieri de război în Uniunea Sovietică, Documente, p. 350)
Feldmareșalul von Paulus se convertește
Tânărul aviator Freedrich von Einsiedel a devenit una dintre figurile marcante, alunecând puternic spre aripa comunistă, laolaltă cu alți germani care avuseseră serioase îndoieli cu privire la cauza nazistă încă înainte de a fi luați prizonieri. Mai surprinzător însă, în Comitetul Național a intrat și feldmareșalul von Paulus, militarul cu cel mai înalt grad luat prizonier din armata germană și șeful lui de stat major, generalul Schmidt și alți generali care au fost supuși îndoctrinării comuniste, puși să vorbească la radio poporului german pentru a se ridica la luptă împotriva regimului, semnau articole în ziare adresate soldaților germani de pe front. (Richard. J. Evans, Al treilea Reich, op. cit. p. 421)
Von Paulus s-a întors în 1953 în Republica Democrată Germană. Soldații luați prizonieri au observat și ei că ofițerii erau privilegiați, imediat după ce erau înregistrați, și erau tare nedumeriți că se poate așa ceva în statul comunist, despre care li se spusese că toți cetățenii erau egali, dar, după cum observau, unii erau mai egali decât alții. Foști prizonieri de război îndoctrinați – Seidlitz-Trupen, așa cum îi numeau autoritățile – au fost trimiși înapoi la Berlin cu scrisori către familiile celor care fuseseră luați prizonieri de curând. De exemplu, caporalul Max S. scria părinților săi:
„Dragii mei, ieri am fost luat prizonier de sovietici. Ni s-a spus că rușii își împușcă prizonierii, dar nu este adevărat. Rușii își tratează foarte bine prizonierii. Mi-au oferit mâncare și căldură. Mă simt mai bine. Războiul se va sfârși curând și ne vom revedea, iubiții mei părință. Nu vă faceți griji pentru mine”. (A. Beevor, Berlin op. cit., p 392)
Asasinarea generalului SS Arthur Phleps la Șimand
Au existat și cazuri în care au fost lichidați generali SS germani, nu din necesități militare pentru că pur și simplu nu se știa cine sunt cu adevărat. Așa a fost asasinat Generalul Arthur Phleps, fost comandant al Diviziei Waffen SS „Prinz Eugen” din Balcani. Acesta era în septembrie 1944 comandant al trupelor SS și al poliției germane militare din Transilvania, calitate în care a făcut o incursiune departe de comandamentul său pentru a evalua situația din regiunea Aradului-România. Deși a făcut numeroase incursiuni în teritoriul inamic de data aceasta aventura îi va fi fatală. În 21 septembrie Phleps cade, în apropiere de localitatea Șimand, la 20 km nord de Arad, în mâinile unui grup de recunoaștere rusesc. Phleps nu-l are cu el decât pe ofițerul de ordonanță și pe șoferul său. Înainte de a fi interogați, convoiul sovietic este atacat de aviația germană. Comisarul politic sovietic în criză de timp îi lichidează pe prizonieri, fără să știe că are de-a face cu unul dintre cei mai căutați criminali de război. Dacă ar fi fost reținut ca prizonier de război și trimis în lagăr ar fi trebuit să fie predat autorităților comuniste iugoslave care în mod sigur l-ar fi condamnat la moarte. (Ioan Valeriu Tuleu, Război pe Mureș și Crișul Alb, E. Mirador, p. 183)
Evadările erau rare și aproape imposibile
Evadările erau foarte rare și de cele mai multe ori se soldau cu insucces. Un obstacol enorm în fața evadărilor era și geografia Arhipelagului, după cum povestește și Alexandr Soljenîțin.
„Întinderile nemărginite și pustii de zăpadă ori de nisip – tundra, taigaua. Kolâma deși continentală, e mai descurajantă decât o insulă, o bucată de pământ complet izolată – unde să fugi din Kolâma? Aici se evadează numai din disperare. Cândva, e drept, iakuții îi priveau cu ochi buni pe deținuți și-i ajutau. Ostilitatea populației din împrejurimi, alimentată continuu de regim a devenit cu timpul cea mai importantă stavilă în calea evadării. Autoritățile nu se zgârceau cu recompensele. Și populația din jurul lagărelor a ajuns să creadă că a captura un evadat era o sărbătoare, o șansă de căpătuială. Tungușii, comii, kazahii erau plătiți cu făină și ceai. Mai erau apoi bătăile, înfometarea. (Alexandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag, E. Unives, p. 304)
Un alt obstacol era pricinuit de măsurile dure luate de autorități, prin pedepsele aplicate. Cei drept, prizonierii nu erau omorâți, dar după o încercare de evadare puțini mai îndrăzneau a doua oară. Un prizonier reușise să înșele vigilența paznicilor și a reușit să evadeze de la o mină din Donbas, unde lucra. Pentru că n-au raportat evadarea, toți colegii lui au fost pedepsiți prin reducerea rațiilor și, din păcate, după numai câteva zile minerul a fost prins și silit să treacă printre rândurile de camarazi pe care-i trădase și care-l loveau cu vergi. (Klaus Willmann, Marșul morții prin Rusia., Meteor Press p. 158”).
Klaus Wilmann reușește pe jumătate
În 15 aprilie 1946, Willmann reușește să evadeze din lagărul de la Dnepropetrovsk în timp ce se afla trimis să zugrăvească locuința locotenentului comandant al gardienilor. A profitat de neglijența paznicului și a plecat pur și simplu de la locul de muncă. A reușit după multe peripeții, transport cu un vagon de marfă, marșuri pe jos, fiind ajutat inclusiv de o localnică care l-a servit cu mâncare, l-a ajutat să se bărbierească, dar până la urmă a sfârșit în mâinile milițienilor după ce fusese descoperit de civili. Woina pleni! Woina pleni!. A fost dus practic pe sus de doi bărbați solizi până la postul de miliție și introdus la închisoare. Nu a fost bătut. În timpul interogatoriilor care au urmat a cunoscut umilința supremă:
„Mergând la toaletă gardianul a lăsat ușa intredeschisă. A realizat încă o dată cu durere că prizonierii de război nu se puteau aștepta la nici un fel de considerație pentru demnitatea lor umană. „În timp ce-mi făceam nevoile, trei rusoaice în uniforme impecabile au trecut pe coridor și au izbucnit în râs, evident, amuzate de spectacolul pe care-l ofeream. După alte câteva momente mi s-a permis să mă spăl pe mâini și am fost destul de surprins să găsesc prosop curat atârnat lângă chiuvetă. Tot ce puteam spune era că autoritățile de aici păreau să acorde mare însemnătate standardelor igienice”. (Klaus Wilmann, Op. cit. 171)
Omorâți după ce au fost prinși
Cele mai numeroase evadări se petreceau într-adevăr de la locul de muncă. Astfel, în anul 1944 la Oranki nu au avut loc evadări ale prizonierilor de război din zona lagărului, dar au avut loc 3 evadări de la locurile de muncă, de sub supravegherea trupelor de escortă și 5 tentative de evadare. Dintre prizonierii de război care au încercat să evadeze unul a fost prins, trei au fost omorâți în timpul tentativei de evadare și unul a fost rănit.
„Conserva” ajută la evadare!
Au existat însă reușite și este de pomenit grupul de germani care au ajuns din Asia Centrală până în India, după ce au învins greutăți deosebite. S-au spus multe despre evadările din Siberia în timpul cărora prizonierii mergeau pe jos sute de kilometri, ferindu-se de oameni și animale, dar mai ales înfruntând capcanele naturii ostile. În astfel de întreprinderi temerare o problemă esențială era hrana, care trebuia să ajungă pe multe săptămâni. În unele cazuri s-a ajuns ca în grupul ce încerca evadarea să fie cooptat și un individ numit „conservă”, care era sacrificat pe drum spre a servi drept hrană pentru ceilalți.
Calvarul supraviețuitorilor din lagărele sovietice avea să se încheie treptat, pe măsură ce se desfășoară procesul de eliberare și repatriere, proces ce se va întinde pe mai mulți ani. Dar despre acest proces complicat în reportajul următor.
Vezi și:
- seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
