Crăciunul meu

De mic, nu mi-a plăcut Crăciunul. Cu toate că părinţii mei se chinuiau să-l facă suportabil şi îmbelşugat. Era pe vremea lui Ceauşescu, şi ai mei făceau rost de banane şi portocale (imaginea bananelor verzi, puse pe sobă pentru ca să se coacă, e încă vie în amintirea mea). Erau cadouri frumoase, erau colinde, vechi, dar veşnice, era cald şi bine. Şi, totuşi, nu-mi plăcea. Poate că de vină era unchiul meu, antrenorul de box, care venea pe post de Moş Crăciun şi-mi căra nuiele peste fund, pentru toate prostioarele de peste an. Poate erau verişoarele care veneau la noi, toate mai mari decât mine, cu păpuşile lor roz. Poate era doar atmosfera încărcată a sărbătorilor. Am asimilat Crăciunul copilăriei mele cu o sărbătoare forţată, când trebuie să te bucuri, să râzi, să cânţi, chiar dacă n-ai chef. Şi, ca întotdeauna când am fost forţat să fac un lucru de care nu aveam poftă, nu m-am revoltat vizibil. Doar am început să urăsc ceea ce credeam eu că e cauza.

Crescând, am început să atac sărbătorile de iarnă. Cum venea luna decembrie, intram într-o depresie negativistă, o stare de negare a oricărei forme de bucurie. Ningea superb afară, eu comentam despre gheţuşul de a doua zi. Aveam un brad minunat, băgam de vină acelor care îmi intrau în picior, prin ciorapi. Mergeam la colindat şi mă întorceam plin de bomboane, dar nespus de trist. Iniţial, cei apropiaţi mie au încercat să afle ce-i cu starea asta. După un timp, a devenit, şi pentru ei, şi pentru mine, o obişnuinţă.

Adevărul e că mă seacă tot festivismul acesta împins peste limitele normalului. Toate beculeţele colorate, globurile, moşii cu trompete, colindele lui Hruşcă, Fuego, Mariah Carey, repetate într-una, peste tot, tot timpul… E puţin anormală agitaţia asta de sărbători, cu români clar tot mai săraci, care îşi dau ultimii bani pe cadouri şi provizii. Intrăm în asediul de sărbători, premergător foametei din ianuarie. Crăciunul devine, pe lângă perioada în care dăruim celor dragi și ajutăm la imaginea noastră de creștini generoși, şi anotimpul mâncatului în neştire, a vomei de dimineaţă, anotimpul comei alcoolice şi al crăciuniţelor de ocazie, bete mangă şi poştălite în scara blocului.

Dar am ajuns să mă bucur de Crăciun. Acum mă bucur de bradul plin de globuri şi lumini. Am ajuns să mă bucur că îmi cheltui ultimii bani pe beteală şi carne de curcan unguresc. Pentru că, în sfârşit, mă bucur că pot dărui. Pentru că simt că am o familie. Căreia i-am promis că va fi un Crăciun fără politică, fără sarcasme şi, dacă se poate, fără falsele bucurii de sezon. Tot ce vreau e un Crăciun sincer, cald, fără mutre acre, adunate forţat în jurul pomului. Şi, dacă putem face asta, vom avea toţi sărbători frumoase, chiar între petarde şi colinzi manelizate.

Şi, ca să nu credeţi că e doar de formă, iată reţeta mea de sărbători. Se numeşte prăjitura colindătorului. Luaţi o pungă de negrese (chec cu cacao şi nucă de cocos). Injectaţi în fiecare prăjiturică alcool dublu rafinat. Şi serviţi colindătorii cu ea. Cântecele vor suna mult mai bine. Colindătorii vor veni acasă rupţi, dar foarte veseli.

Să aveți Crăciunul pe care îl meritați!