Pentru început, vreau să spun asta: cu bugetul local nu e de glumit. E un lucru serios, iar o dezbatere publică pe tema bugetului local e genul de eveniment pentru care faci duş, te bărbiereşti şi, eventual, îţi iei un tricou curat, îţi tai unghiile, chiar şi pe cea mică, să nu se vadă negrul de dedesubt şi, dacă faci parte din gaşca cu sexualitate ambiguă, te şi pensezi. Că epilat şi bronzat la solar eşti deja. Apoi, purcezi spre primărie, la o oră de maximă audienţă.
Să fie clar, dacă nu mă omoară trabucurile, alcoolul, cheltuielile cu întreţinerea, puiul plasticat sau pastilele, sigur o vor face vizitele mele repetate la sala Ferdinand. Mi-am luat inima în dinţi, cu tot cu artere, şi-am plecat spre locul acela, unde visele devin vise şi mai abitir, iar viaţa bate filmul de-i sar cadrele. Şi, într-adevăr, am văzut, iarăşi, lucruri ce-mi depăşesc nu numai capacitatea intelectuală, ci-mi iau imaginaţia la trântă. Pentru că de imaginaţie a fost vorba iniţial, în sensul că îmi imaginam această dezbatere publică asemănător cu o şedinţă lărgită de CLM: consilierii stângii gata încruntaţi, ştiind că nici un amendament nu va trece, iar cei ai puterii locale, alături de reprezentanţi ai direcţiilor, făcând cerc în jurul primarului, fredonând O, Brad Frumos, în speranţa că-i vor smulge un semizâmbet aprobator. Nu a fost să fie, nici de data asta. cred că divinitatea specifică e plecată într-un sejur prelungit, în ceva galaxie maghiară.
Atunci când te plictiseşti foarte tare, aşa de tare, că nici 50 Shades of Grey nu te mai interesează, când începi să vezi Aradul la adevărata lui valoare de piaţă, când nu mai vezi nici un brizbriz şi nici o scăpare, atunci ai un moment de realitate, şi te rogi la orice formă de divinitate să-ţi aducă ceva, un show, cât de mic, cât de penibil, să mai poţi înlocui depresia cu sarcasmul, în fapt, să vezi că sunt alţii mai puţin dăruiţi decât tine, să te simţi oareşcum om, chiar cetăţean, în unele momente. Aşa că, într-o zi în care se întâmplă şi mai puţine decât de obicei, genul ăsta de dezbatere ar trebui să sune bine. Şi, sincer, a fost chiar mai mult de atât.
Credeam că highlight-ul vor fi expunerile în Power Point, foarte colorate, şi clasicele elucubraţii despre regenerarea urbană, întrerupte de către diverşi cetăţeni mai mult sau mai puţin motivaţi. Doar că sala era pe jumătate plină, cu o majoritate covârşitoare formată din consilieri locali şi reprezentanţi ai instituţiilor subordonate. În rest, vorba populară, târgoveţi, ceva presă, câţiva întâmplaţi pe acolo, lume aşa şi aşa. Zic, gata, e gata înainte de-a începe, dar au venit doi userişti, foşti membri ai societăţii civile (despre societatea civilă, în curând pe ecranele voastre), care au încercat să aducă vorba despre eterna şi fascinanta transparenţă a bugetului, cu tot cu amendamente. Doar că n-au fot îndeajuns de bine pregătiţi, se vede că, în cafeneaua unde se adună tinerii frumoşi şi liberi se discută despre prea multe deodată şi, surprinşi de scorul electoral obţinut, încă nu s-au trezit din reverie şi continuă să îşi crească seturi noi de coaie, pe un schelet pelvian foarte fragil, şi cu anume dizabilităţi hormonale. Dar acesta este un proiect în lucru, el va salva România, cu siguranţă, şi ne va salva pe aproape toţi. Mai vorbim despre asta, când găsesc ceva să mă ţină treaz.
Dar m-am înşelat: momentul cu adevărat special a fost expunerea lui Sami Caba, acest monumental arhitect al discursului articulat. Domnul Caba a avut o problemă cu ceva, nu ne-am prins cu ce, apoi cu altceva, yada yada yada, apoi cu filosofia bugetului (termen nefericit şi, în mod neasumat, neînţeles), apoi cu altceva, apoi Glad Varga, într-un moment de deputăţie, l-a rugat pe Sami să treacă la obiecţiile efective, iar posesorul adidaşilor roşii a devenit şi mai abscons în aserţiunea sa, spre deliciul atât al puterii, cât şi al opoziţiei. În fond, ni s-a servit o masă constând în una porţie ciorbă de perişoare, o porţie de fasole fără ciolan şi o savarină, toate în acelaşi timp, în aceeaşi farfurie, bine stropite cu sirop de tămâie. A fost un moment mişcător, asupra căruia nu mai doresc să mă aplec, că mă dor şalele şi creierul subţire.
Trecând pe zona aia serioasă, care nu ne place, dar e necesară, am rămas din nou şocat de dezinteresul arădenilor pentru dezbateri publice ale proiectelor importante. Poate că, dacă ne-ar păsa ceva mai mult, Aradul n-ar fi ajuns în situaţie unui sat plin de ţărani cu mai multe bule de aer decât vulcanii noroioşi, a căror unică activitate socială e să-şi dea check in pe Facebook, la birturile din centru. Asta nu înseamnă că administraţia locală e exonerată de vină, nici vorbă de asta, dar poate ar trebui să vedem şi noi ce se întâmplă aici, să participăm efectiv, să încercăm să înţelegem. Na, că iar o iau pe arătură, şi uit unde mă aflu.
După masă sunt pe centru. Cafea, cineva?
1 comentariu. Leave new
Dezbaterea aia publica NU a fost de deloc publica… mai ales faca aflu de ea a doua zi!
Pe facebook si in Media Primaria stie sa publice anunt ca a fost, dar sa o anunte din timp nu stie!!