E ceva în neregulă cu lumea de acum. Oriunde te-ai uita, dai de crize, conflicte, atentate, războaie, amenințări… nici măcar vremea nu mai e cum a fost. E clar, ne aflăm în pragul unei schimbări majore a umanității. Unde va duce ea, nu putem intui încă. Putem doar să realizăm că multe lucruri care ni se păreau normale vor deveni mai degrabă excepții decât regulă.
Dar parcă cel mai vizibil lucru în acest tablou este lipsa unui lider cu un program adaptat noilor nevoi sociale și economice. Aproape peste tot în lume lipsesc conducătorii cu viziune și carismă care să ia taurul de coarne.
Cea mai mare putere a globului, Statele Unite, se află acum într-o situație absolut halucinantă. Alegătorii americani au de ales între doi candidați rupți din altă lume. Nu că cele două mandate ale lui Obama ar fi reprezentat nu știu ce rază de înțelepciune. Până și presa de peste ocean continuă să îl numească pe actualul președinte ca fiind unul dintre cei mai proști conducători din istorie. La ultima ediție a emisiunii ,,HARDtalk” a postului britanic BBC a fost invitat un analist politic american care a descris în amănunt campania preelectorală din state. Omul a arătat că nici măcar nu se va pune problema ca cetățenii să voteze cel mai bun sau iubit candidat. Rațiunea votului nu va funcționa nici pe principiul alegerii răului cel mai mic. Pur și simplu americanii vor vota persoana pe care o urăsc cel mai puțin! Lucru care, să fim sinceri, nu e de bun augur deloc. Polarizarea urii în Lumea Nouă a ajuns până la nivelul la care, spune analistul, ne putem aștepta ca lucrurile să degenereze în violențe similare celor ce se petrec în țările lumii a treia în perioadele electorale!
Nici în Europa nu stăm pe roze. Lipsa liderilor se simte aici parcă și mai acut. Motorul franco-german care trebuia să învârtă roțile uniunii are la volan doi lideri mediocri. Franța s-a transformat din motor în remorcă a unei mașini germane care nu merge nici ea prea bine. Președintele Hollande demonstrează în fiecare zi că nu înțelege nici lumea din care face parte, nici continentul și nici țara pe care o reprezintă. Nu că de cealaltă parte lucrurile ar fi mai bune. Merkel a ajuns în cel mai jos punct al popularității după ce a deschis larg porțile Germaniei în fața imigranților musulmani. În fapt, cuplul Merkel-Hollande nu a reușit să rezolve nici o problemă majoră a uniunii. Au ratat cu brio criza ucraniană, nu au reușit să înlăture efectele crizei economice, jocă fără strategie (la nimereală) în conflictul UE – Rusia iar în tot acest timp rata șomajului în uniune continuă să crească, volumul activităților economice scade vertiginos, iar blocul comunitar se sparge în bucăți.
La nivel mondial, două personalități par a avea carisma și determinarea pe care le căutăm la liderii noștri: Putin și Erdogan. Dar aceștia par puternici doar prin comparație cu leșinații SUA și UE. Hai să fim serioși! În spatele imaginii de om dur și periculos a lui Putin se află de fapt un imens aparat de propagandă. Rusia profundă se prăbușește pe zi ce trece sub presiunile sancțiunilor internaționale și a propriei incapacități de a se întreține singură. Prețul scăzut al petrolului pare mai eficient decât o bombă atomică. Din magazinele rusești încep să lipsească alimentele de bază, pensile întârzie tot mai mult, rubla se devalorizează la infinit iar companiile străine se închid una după alta. Și pentru a acoperi această imagine a dezastrului intern, Putin face pe durul pe plan extern. Cât despre Erdogan, acesta joacă totul pe cartea refugiaților și până acum pare că îi merge. A obținut șase miliarde de euro de la UE doar așa, că e băiat gigel și nu deschide robinetul emigrației. Și având acest as în mânecă își permite niște aroganțe de Gigi Becali al orientului mijlociu.
Și totuși, nimic nu e nou sub soare. Lumea liberă a mai trecut prin astfel de crize de lider. Perioade în care societatea a evoluat mai repede decât clasa politică. Perioada anilor 60-70 pare foarte asemănătoare. Tineretul furios în Europa, mișcarea hippy în SUA, conflictul din Vietnam, criza petrolului, escaladarea războiului rece est-vest… pare cunoscut? În zilele noastre ne arătăm îngrijorați de faptul că partidele anti-sistem, naționaliste și xenofobe înfloresc în detrimentul formațiunilor democratice clasice. Syriza în Grecia, Podomos în Spania, Mișcarea de 5 stele în Italia și UKIP în Marea Britanie dau fiori pe șira spinării oricărui democrat clasic convins. Din mișcarea de protest a anilor 60-70 s-au născut atunci partidele verzi. Ecologiștii. Deși acum partidele ecologiste, câte mai sunt ele în Europa, sunt frecventabile și considerate onorabile, să nu uităm că acum câteva decenii ele erau spaima continentului organizând inclusiv atentate teroriste. Iată că timpul le-a cernut pe toate și după ceva vreme lucrurile s-au așezat și o nouă ordine a luat ființă, adaptată pe nevoile societății moderne. De aici bumul economic al anilor 80 și 90. Prin comparație, tind să cred că lucurile vor evolua la fel și de data aceasta. Exemplul cel mai concret este Syriza din Grecia. Deși au amenințat în fel și chip Uniunea Europeană și au venit la putere pe un val imens de dezamăgire și ură la adresa uniunii, Syriza nici nu a scos Grecia din UE, nici nu a dat foc continentului. Lăsată la conducere, Syriza trebuie acum să scoată Grecia din groapă. Iar asta nu se poate face cu gargară politică anti-UE. Văzând doar jumătatea plină a paharului pot spune că ne aflăm acum la apogeul crizei de conducere a lumii civilizate iar de acum lucrurile ar trebui să scadă în intensitate. Bineînțeles, nu imediat, căci istoria nu se măsoară în ore și zile. Dar cred că în câțiva ani ne vom regăsi echilibrul sub conducerea unor noi lideri care să înțeleagă mai bine lumea de azi și vor creea noi coordonate ale dezvoltării.
