Întotdeauna e greu să fii la mijloc atunci când prietenii se ceartă. Mai ales că, de obicei, se ceartă pe căcaturi. Nimicuri fără valoare, sau principii care nici nu sunt ale lor. În general, dacă te bagi, ieşi şifonat, toţi se aşteaptă să le ţii isonul, şi aproape nimeni nu-i dispus la un dialog civilizat, darămite la un dialog real, argumentat. Tocmai de aceea, evit cât pot să mă afund în pristerul înfundat al certurilor cu iz politic, care transpiră, cu mirosul caracteristic, în presa noastră dragă şi locală şi, mai ales, pe social media, această instituţie de anticultură civică, ai cărei sclavi am devenit cu toţii.
Cu toate astea, câteodară, sar şi eu cu câte o părere. Care, şocant, e a mea. Adeseori, numai a mea. Doar că nu mai îmi pasă pe cine supăr. Vedeţi voi, până în 2014, mi-a păsat maxim de părerea celorlalţi, dar s-a întâmplat ceva atunci, bineînţeles un căcat, pe care l-am hiperbolizat, şi iată că mă doare-n paişpe din douămiipaişpe, şi voi toţi sunteţi martori ai transformării, deşi doar câţiva pot depune mărturie. Şi, când o să termin de transformat, mulţi n-o să aibă nevoie de un alt gând, ci de un alt gât. Dar, despre toate astea, altădată.
Săptămâna trecută am văzut materialul lui Beni Vărcuş la adresa lui Zoli Lavas perceput ca un atac de către diverşi. Cu toate că nu am fost de acord cu materialul în sine, lucru pe care i l-am comunicat prietenului meu, am înţeles mişcarea. Mai ales că a fost un lucru asumat. Şi destul de periculos, deoarece a lovit într-o icoană a bunului simţ şi a brumei de cultură rămasă în Arad. Zoli nu e numai un artist extraordinar şi un om nemaipomenit, e, în fapt, o instituţie în sine. A sări la Zoli e aproape sinucigaş dar, încă o dată, înţeleg de ce, cu toate că nu văd o finalitate imediată. Dacă, însă, Beni Vărcuş a dorit să fie cunoscut, acum chiar că e. Nu neapărat de bine, dar e cunoscut. Şi nici măcar asta nu e o nenorocire în sine, e normal ca politicienii să lupte, cu toate armele din dotare, iar Beniamin Vărcuş e un politician care vrea să se afirme. Pe de altă parte, reacţia celor ce îl admiră pe Zoli a fost pe măsura atacului, cel puţin la număr, dacă nu întotdeauna din punct de vedere calitativ, şi mă refer la argumentaţie, amândoi aceşti oameni fiind prieteni cu mine, bineînţeles că mă găsesc între Scyla şi Carybda.
Ceea ce nu am înţeles, însă, este un anume atac la adresa lui Alecu Chiriţă, comunicatorul PSD. E normal să ne certăm cu politicienii, e normal să polemizăm între noi, cu ziariştii, cu pseudocomunicatorii, ştiţi, ăia de se dau independenţi, şi vectori de opinie, şi formatori, strategi, tacticieni, factori de civism şi câte şi mai câte titulaturi băşinoase. Dar comunicatorii, din care în Arad avem doi, vizibili şi adevăraţi, ei îşi fac doar treaba. Poate că nu s-a înţeles exact ceea ce îmseamnă un comunicator, ceea ce nu mă miră, dat fiind gradul de cultură politică şi, mai ales, de cultură generală din târguşorul nostru. Pe scurt, un comunicator politic este cel care scrie materialele cu care ies în spaţiul public politicienii. Ca să o dăm mai şi pe scurt, comunicatorii sunt cei care, de multe ori, trebuie să facă din rahat bici, la cererea angajatorului. Pentru că ei sunt angajaţi. Comunicatorii, câteodată, dau sfaturi, care sunt sau nu luate în seamă, dar nu dau direcţii. Asta o fac politicienii. Ca urmare, a te lua de un comunicator e redundant şi inutil. Deoarece nu ei sunt cei care vin cu sângele. Ei vin cu ştiinţa cuvântului, lucru care nu e lesne şi nu e la îndemâna oricui. În Arad, la ora actuală, sunt doi, amândoi îmi sunt prieteni, şi amândoi sunt oameni extraordinari. Cu Alecu mă ştiu dintotdeauna. Am lucrat împreună o perioadă, şi am avut o grămadă de învăţat de la el. E un profesionist desăvârşit, de o modestie care mă lasă fără grai, de aia adevărată, şi de un bun simţ exagerat. Şi e un prieten adevărat. Ce nu este şi nu vrea să fie: o persoană publică, nu vrea să deranjeze şi nu vrea să fie deranjat. Îşi face treaba la un nivel la care majoritatea poate doar visa.
Celălalt comunicator este o tânără deosebit de talentată, Oana Blaghi pe numele ei. Suntem prieteni de relativ puţin timp. Ca fire, este exact opusul lui Alecu, ceea ce e, oarecum, normal, având în vedere că e comunicatorul PNL. E exuberantă, sarcastică, câteodată grăbită (asta o pun pe seama vârstei) şi foarte implicată în viaţa politică. Dar e o profesionistă, şi poate deveni un comunicator excepţional. Faptul că suntem prieteni e unul din marile câştiguri ale revenirii mele în editorialistică. Şi în cazul ei, o anume doză de anonimat este necesară. Comunicatorii nu trebuie să iasă în faţă, şi n-au făcut-o, ci au fost aruncaţi în lumina crudă a oprobiului, de o parte sau de alta, partizan, de tot felul de aşa-zişi colegi de breaslă, din presa scrisă şi nu numai, oameni care îşi schimbă părerile şi discursul în funcţie de grosimea buzunarului celui care îi plăteşte la un anumit moment dat. Iar loialitatea lor ţine până la prima ciorbă dată de altul, din alt spectru politic. Ceea ce e jegos. Dar nu ai ce face, vorba cântecului, când ai titluri gen Ramona s-a dus la îngeri şi, premonitoriu, a postat nuştiuce pildă de-a lui Arsenie pe pagina de Facebook, cu trei săptămâni înainte de accident, sau faci gălăgie pe aceeaşi reţea de socializare, şi te erijezi în vector de opinie al societăţii civile, când ştim toţi cine te plăteşte, nu-i aşa? Aşa că, poate, ar fi bine să nu căutăm paie inexistente în ochii celor a căror treabă e să lucreze comunicate, şi mai bine să ne uităm la pădurea de bârne din ochii noştri. Eu vorbesc aşa pentru că sunt un păcătos viciat, care a fost deranjat la bruma de bun simţ şi obiectivitate pe care o are. Şi de aia, am considerat că trebuie să scriu asta.
Iar acum, puteţi polemiza argumentat. Cu mine. Vă ţine instalaţia?
1 comentariu. Leave new
Foarte frumoasă definiția comunicatorului. Am reținut-o și am notat-o.