Deci, mă trezesc, îmi fac cafeaua, mormăi ceva aproape neinteligibil, mă întind (e ciudat, acum mă întind pe lăţime, nu se mai lungeşte nimic, god damn it). Căscând, dau drumul calculatorului, şi nu pe scări (puteam să spun că îl aprind, şi tot găseaţi ceva de comentat). Şi văd prin ştiristă, şi văd că americanii dau nuşcâte sute de miliarde industriei de apărare, şi asta fac şi europenii, şi probabil şi ai noştri, doar că noi nu ştim. Şi mă trezesc plângând de mila bieţilor rechini militari, eu şi vecină-mea cea extrem de pensionară, care le face în ciudă guvernanţilor şi nu moare, doar molfăie bucata uscată de pâine pe care şi-o permite din pensia sa de om care a muncit patruzeci de ani.
Şi-mi dau seama că trecem printr-o criză, şi nu numai una existenţială, îmi dau seama că s-ar putea să fie sfârşitul capitalismului, aşa cum îl ştim, şi America ne-a dezamăgit încă o dată, ne-a făcut praf, şi Esca o să poarte văl, că ne îndreptăm spre o revoluţie religioasă tip fast food, am văzut iar cum se călcau cre(ş)tinii în picioare, să lingă oase de mort, să sugă sevă sfântă (nu v-ar fi ruşine, popi ai întunericului!). Cu gândul ăsta neortodox, exact ca şi felul meu de exprimare, felul meu de a mă îmbrăca, şi felul doi spre trei, ies naibii afară, şi-mi zbor gândul, şi aş vrea să-l zbor odată cu creierii. Dacă am ajuns să plâng de mila gregarilor, și nu al bieților sirieni, de care nu mai vorbește nimeni, mânat aşa de către mass media, aş putea vota pe oricine. Aş putea fi în cârdul tipilor care bălesc pe icoane, cu gândul la măicuţe. Ar trebui să ne spânzurăm toţi, dar, oare, avem destul săpun? Pentru că, dacă a reuşit ceva capitalismul, este că ne-a făcut sclavii iluziei de comfort. Ca urmare, un ştreang alunecos e mult mai trendy, comod şi uşor de folosit.
Şi, pe când mă întrebam dacă e destul săpun pentru noi toţi, mă urc în tramvai, şi damful de picioare nespălate şi inghinali infecţi îmi umple nările şi sistemul neurovegetativ. Şi îmi dau seama că nu de săpun ducem lipsă. Ci de voinţă, de-a duce lucrurile până la capăt. Dar la capăt poate fi Doamne-doamne, care mă va dojeni pentru că i-am înjurat pe popii şmecheri şi pe fanaticii moaştelor. Cine ştie? Şi atunci, îmi trebuie o altă abordare. Pentru că, sincer, acum nu mai ştiu ce să fac cu atât de mult săpun. Dar trec pe lângă o bancă de opt mii de euro şi, după ce îmi şterg o lacrimă, găsesc răspunsul salvator.
Pentru că n-are rost să le plâng de milă bancherilor, industriei militare, capitalismului, viitoarea criză e deja aici, faptul că nu ne prindem ține doar de noi, oricum nu avem ce face. Pentru că viaţa nu este în mod iremediabil legată de sistemul care se prăbuşeşte. Sau poate că este, dar nu va fi sfârşitul lumii dacă anul ăsta sau anul viitor nu iau un credit ipotecar, ca să devin sclavul cine ştie cărei clici de libidinoşi, putrezi de bogaţi, şi putrezi până în măduva oaselor. Oameni care mânuiesc politicieni, care ne spun nouă ce bine va fi totul, cum să mergem noi la bancă, să ne demonstrăm încrederea într-un sistem complet falimentar, care ne mănâncă ultima urmă de umanitate, glorificând lăcomia, şi egoismul, şi consumismul, lăsându-ne şi mai goi, şi mai singuri pe dinăuntru.
„Dacă ai destul săpun, poţi arunca în aer orice!”. Asta spunea Tyler Durden, în Fight Club. Oare avem, într-adevăr, destul săpun?
1 comentariu. Leave new
Bun, foarte bun. Chiar ca, de macel nimeni-nimic.