„DE NU I-AR PRIMI PĂMÂNTU’!…”
„De mortibus (NON) semper bene”…
Aceasta ar putea fi regândirea vechiului citat latin… Cuvintele din titlul acestui episod au fost murmurul unei maramureșence – femeie simplă, curată, cu frică în Dumnezeu – la aflarea veștii cu execuția „Tovarășului” și a „Ovarășei”; TVR – devenită „liberă” peste noapte – consemnează scena. Aceste cuvinte merită întipărite în memoria veșnică… Amatorii de „scene tari, lugubre” au tot glosat pe marginea evenimentului din 25 decembrie 1989. Au fost atâtea „relatări” și „martori oculari” de parcă momentul justițiar ar fi durat zile-n șir și, pe deasupra, într-o piață publică, plină ochi… Se zice că „Tovarășul” ar fi strigat „Moarte trădătorilor!”, și „Istoria mă va răzbuna!”, apoi că a intonat ceva cuvinte din Internaționala, apoi că a fost împușcat întâi la picioare, a sărit reflex în sus și a căzut astfel în poziția aceea nefirească; se mai zice că „Ovarașa” a leșinat înainte de a fi împănată cu gloanțe, că o cățea, de pripas prin acea U.M., ar fi apucat să guste din creierul ei împrăștiat… Ce mai, apetența oamenilor pentru scene sinistre… Doar comandantul de „pluton de execuție” (format din trei oameni!) – căpitanul voluntar Ionel Boeriu și încă doi subordonați-subofițeri știu adevărul… Lumea ar fi vrut să vadă ceva în genul „spectacolului” execuției lui Ion Antonescu et co., din 1946…
De peste trei decenii, an de an, la 26 ianuarie, se adună în Cimitirul Ghencea din Ceauschwitz, o mână de oameni „ciudați”. Vin la mormântul „Tovarășului”, poate mai aruncă o privire și în „vecini”, la mormântul „Ei” – „Ovarășa”… Sunt tot mai puțini, căci treptat-treptat, pe rând, „organizat”, se duc și ei să „se așeze la dreapta și la stânga” tătucului și mămucii neamului… Dar totuși, mai sunt – în mod bizar – și persoane tinere… Cine sunt toți aceștia? Se spune că nostalgicii. Ba mai vin și curioșii (la propriu și la figurat). Apoi, reporterii de mâna a șaptea, să „producă” și ei ceva de (dez)interesul public. Ultimii nu pot fi numiți amatori de senzațional, nimic nu e așa ceva pe acolo, mai degrabă, ceva grotesc, respingător. „Soborul”, prea puțin preoțesc, dă un spectacol jalnic: se citesc versuri compuse ad-hoc și tot atât de șchioape ca cele din nesfârșitele ode închinate răposaților când erau pe „cai mari”, se cântă – tot atât de fals – ce? psalmii comunismului, i.e., acele piese muzicale numite cântece patriotice, mobilizatoare ce ne împuiau urechile, zi de zi… Se mai citesc și declarații, de către cei la care gramatica nu-i chiar de tot șontoroagă, mă rog, declarații cu privire la ce? Lozincile – golite de orice conținut semantic – dar învățate pe de rost de pe vremea pionieriei sau șoimalâcului patriotic ( cei ce nu-s încă de tot boșorogi și senili) răsună jignitor pentru puțina ( sau mai multa?) zăpadă, albă, imaculată de sezon. Când nu e nevinovata pătură albă, „vocalizele” lor se iau la întrecere cu vântul ce șuieră prin crăcile descarnate ale copacilor… Copaci răsuciți sinistru, negrii ca moartea și nesimțiți ca oasele scheletelor de sub pământ… Ba, uneori, am văzut (pe sticlă) și ceva mai ciudat: colive, decorate nu cu cruci, ci cu secera și ciocanul, lumânări aprinse „creștinește” (???). Nu cred că au fost invitați – la groapa dezgropată și reîngropată – și oameni în sutană preoțească… să facă vreo slujbă de veșnică pomenire… Unii zic că da, numai că în alte cotloane obscure… Cerșetorii se adună și ei la pomană, poate reușesc să tragă și o dușcă de rachiu de corcodușe cot la cot cu vajnicii (și vajnicele) flăcări de paie ale memoriei. Rachiul ăsta să spune că era favoritul lui Andruță; îmbibat și îmbuibat bine (ca de obicei), bietul țăran oltean, a încurcat data nașterii „celui mai iubit fiu al poporului”. Sau poate, tot machit bine o fi fost și funcționarul de la amărâta de primărie a amărâtului ăla de sat. Se știe, declararea unui nou născut la oficialitățile statului nu se face imediat după tăierea buricului. Aici chestia e că data reală a nașterii se pare că este 23 ianuarie. Cum a ajuns „23” să fie „26”? Mare „enigmă”! Zvonacii aplaudaci au lansat tot felul de versiuni (unele mai puțin credibile decât altele), dar asta-i treaba Istoriei… să se spele ea pe cap cu calendarul… Ei, de-ar fi fost data de 23 august… hă-hă-hă, se schimbau lucrurile, Steaua magilor de la Bethleem ar fi păli rușinos… Dar să nu ne rușinăm, calendarul poate fi oricând schimbat după „pohtele” tovarășilor de la „centru”: Pe „Ovarășa” au întinerit-o cu vreo doi-trei ani, ca să dea bine la popor, cu „familia model”… Să n-o mai lungim, ziua de 26 ianuarie, locația Cimitirul Ghencea și prezența unor „cadavre vii” (strigoii trecutului nostru recent – aici, în lumea anglo-saxonă, zoombies…) pot deveni un punct de atracție turistică, deci aducător de venituri la Guvernul actual atât de sărăntoc. Ceva la fel cu „Dracula-Tours”, plimbarea amatorilor de morbid, prin castele prin care „personajul” n-a trecut niciodată, cât o fi el de imaginar… Mă consolez totuși cu gândul că Ghencea nu este Pere Lachaise și nici măcar Bellu…
„Cu iaurt, cu gugoșele, Te făcuși vornic, mișele!”
Cum naiba a putut un asemenea personaj („Tovarășul”) să ajungă obiect al divinației, mai mult, „împerechiat” și cu sinistra „Ovarășă”? Ce-mi aduc aminte din copilărie, este un șir de portrete bătute-n cuie pe toți pereții oficiali sau purtate cu sârg la tot felul de „manifestații populare”; cel mai antipatic la meclă dar și tânăr, îmi era (mie, nu știu de ce…) „Tovarășul”… nici prin cele mai nebune coșmaruri n-aș fi bănuit că… Când „s-a ajuns”, îmi mai amintesc de întâlnirile sale internaționale: ce față zâmbitoare, cu gura până la urechi, mâini agitate cu satisfacție deplină, tot corpul radiind de fericire că se află în astfel de companii selecte (evident nu toate…). Parcă era Maica Precista… Ce contrast față de mutra acră de la congrese, plenare și tot felul de ședințe „interne”. Nostalgicii evocă „marili” realizări. Dacă le luăm la bani mărunți, iese un faliment total al țării. Aglomerarea „noii clase muncitoare” la margini de orașe, în cartiere mastodont, colectivizarea cu biciul, ideologizarea dincolo de orice bun simț a intelectualității… totul era menit să asigure „controlul”! Marile proiecte (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărășeanul, chiar și Canalul București- (Argeș)-Dunăre, ajuns în coadă pe pește) existau în mintea specialiștilor români cu mult înainte de 1945… Cum s-au realizat, cu ce sacrificii și, mai ales, cu ce rezultate… să judece istoria… Marea industrie grea, multilaterală, ca și socialismul visat, era o copie nereușită a Măreței…, numai că bolșevicii aveau resurse interminabile, pe un teritoriu interminabil, cu oameni de un stoicism interminabil… În Românica, dezvoltarea armonioasă s-a dovedit dezastruoasă (vedeți, și rimează?!…). La bolșevicii sovietici, dacă ceva nu mergea, nu era de ajuns, ei bine, se pompa și mai mult, și mai mult (cantitatea să fie!); aveau (și încă mai au) mai mult decât destul… La noi, neajunsurile se astupau cu și mai multă, și mai multă ideologie! România s-a „distanțat” de Măreața… grație lui Gh. Gheorghiu Dej; n-a fost nici pe departe fecioara prea curată, dar în anii 1957-1958 ne-a scăpat de Armata Roșie de ocupație („frățească”), în 1964 a rămas celebră declarația („de independență”) a României totuși, în cadrul, în interiorul C.A.E.R. „Tovarășul” a moștenit pe tavă această conjunctură… L-a pus dracu’ să „latre” (doar 48 de ore!) la ruși, cu ocazia ocupării Cehoslovaciei în august 1968. Ce-a câștigat? De la ruși, o bilă neagră, dar în interiorul țării a reușit un pas mare spre consolidarea controlului total – (re)înființarea Gărzilor Patriotice… Pe plan extern, marile „curți domnești” au început să se uite la el. Credeți că nu se știa în Occident cu cine au ei de-a face? Interesul economic comercial, găsirea de noi debușeuri pentru niște economii supra-încălzite (atunci!) i-a determinat pe vestici să închidă ochii la derapajele ideologice. A reușit „Tovarășul” să-l prindă pe Richard Nixon în hora oltenească din Piața Scânteii? Da! A fost nevoie să-i adune pe mitici cu mic cu mare, cu arcanul, pe străzi? Nu! Îmi amintesc prea bine (Radio Vocea Americii spunea, și nu cred că și „ăia” o făceau din curtoazie): după ce că Românica fusese prima țară comunistă vizitată (de prietenie!…) de un președinte american, acesta mai și declarase (cred că sincer și poate chiar ușor entuziast) că a fost cea mai caldă primire de care a avut el parte pe parcursul mandatului său…
Credeți că succesul de imagine al României a trecut prin căpățâna seacă (și de cunoștințe și de inteligență) a „Tovarășului”? Pe dracu’, a avut o echipă de specialiști autentici (inclusiv gringos), pe care nu-i putea imbeciliza ideologic dar de care s-a folosit pro domo sua… Imbecilii autentici (de tristă, groaznică amintire!) erau cei din jurul său… Camarila. EI (!!!) aveau tot interesul să-l urce până Sus, aveau nevoie să-și păstreze privilegiile cu care neam de neamul lor nu s-a mai întâlnit. Știau prea bine că-i o țâră cretin (ce cultură, pregătire profesională, viziune? astea-s basme!). Se vedea și se auzea cum pocește dulcea limbă românească, se vedea țărănoiul necioplit din el… (departe de mine gândul de a ofensa adevăratul „sânge albastru” al nației – Țăranul Român)… Ce sperau nenorociții? Cu o paiață la conducere, „trai pe vătrai”! Cât de mult s-au înșelat! Piticotul peltic s-a săltat mult mai „sus” decât se spera, a făcut „curățenie” în „camarilă” și a înlocuit niște imbecili vechi cu alții mai noi, mai devotați și chiar și mai imbecili decât predecesorii. A creat în jurul său mitul inteligenței sale native, al patriotismului său fierbinte… Nu s-a dovedit a fi decât un șmecheraș oltean ordinar, numa’ bun pentru gloata de fraieri. Intelighentia românească?: ori era compromisă prin concesii (discutabile moral), ori era „afară”… Cei ce l-au sprijinit, n-au făcut-o din prea multă dragoste de țară, ci pentru avantaje proprii: în mediul infect în care trăiam cu toții, trebuia să supraviețuim, nu? Aici „șmecherii” devin „descurcăreți” iar „fraierii” devin „inadaptabili”! Adevărata și completa sa față de ticălos descurcăreț, printre imbecilii aserviți până la vomă, se va releva în momentul în care se înhăitează sau/și se împerechează pe față cu cățeaua maidaneză de „Ovarășa”. (Am vrut să scriu „potaie”, dar mi se părea prea „drăgăstos”). Eu zic că de la „asta” i s-a tras și moartea… binemeritată sau nu… chestia e că nici în moarte, în Nirvana, n-a scăpat de „EA”… Fie-le țărâna cât mai grea și smoala din cazan cât mai fierbinte! Amen!…
Ruinele durează mai mult decât construcția însăși…
Zisa de mai sus nu-mi aparține, o rostea des un regretat prieten (noi l-am poreclit Foca – din cauza mustății). A murit tragic, de infarct în apa Mării Negre, la Mamaia, în 1974; intrase în ultimul an de facultate; nu știa să înoate și probabil că s-a speriat…
Ce-au lăsat în urmă siniștrii revol’ționari de profesie? (Până și Troțki ar juisa de fericire în Walhalla ariană…)… Iată cum se adeveresc vorbele bietului meu prieten: „monstrul” s-a înscăunat în 1965. A domnit (ulterior, a „co-domnit cu „Ovarășa” sa) 24 de ani. Din acel decembrie 1989 și până azi au trecut deja 34 de ani (!) și „ruinele” lăsate în urma lor, încă persistă „glorios”: ce se întâmplă riguros-periodic în Cimitirul Ghencea este doar vârful aisbergului. „Ciocoii vechi și noi” sau „Ce naște din pisică, șoareci mănâncă”… nu știu de ce asociez textul cu iaurtul, gugoșelele și mișelia vornicului la romanul lui Nicolae Filimon când, de fapt, el aparține lui Costache Negruzzi – „Istoria unei plăcinte”… Ar fi o explicație: 24 Ianuarie 2024… (zi de sărbătoare, oficial liberă)… Iași și Suceava… „Mica Unire” a fost sărbătorită cu surle și tobe în cel mai pur stil neaoș – țipete, injurii greșeli monstruoase de pronunțare a unor nume proprii și comune (e.g. „unirea” transformată în „urină”?!… la Ieși…), adjudecarea unor simboluri sfinte pentru istoria românilor de către „ciocoii noi”, țipțări ai unor partidulețe de buzunar, proclamate „patriotice”, dar, în fapt, extremist naționaliste ba chiar anti-naționale… Mi-am propus de nenumărate ori să nu o mai bag în seamă pe „Șoșo”, dar nu mă lasă ea pe mine: iar s-a dat în stambă, de data asta la Ieși, la hora unirii din Piața Unirii…Cu nelipsitul mobil cu cameră de filmat, a încercat din nou să transforme o sărbătoare națională într-un circ politic. „Sosul-România” este un preparat „culinar” ce dă bine fără greș… Cu cât mahalagioaica rage mai tare, imortalizând pe camera I-phone-ului, neobosită, „clipele sale istorice”, cu atât mai mult prostește gloata care ajunge să urle dementă „Diana Președinte!” Nu putea să-i strige actualul nume de familie pentru că ar fi creat distonanțe ilare… Nu-i prima oară când „boborul”, ticăloșit de prostie și naivitate ajunge să se comporte demențial… La câțiva kilometri mai spre Vest, în Suceava, Simion-„cutră de om” se ia în clanță cu „baronul Flutur”, în public și cu o „eleganță” de care s-ar rușina până și englejii „mei” (pardon, „s-ar îngrozi”!). „Săltăreața” Șoșo putea forma o horor (pardon, horă!) a unirii și de una singură, cu puțin efort și „strâmtorare”, poate i-ar fi ajuns spațiul pieței… După nenumărate „show”-uri în Parlament, acum și-a găsit un alt loc, tocmai potrivit, având în vedere și nivelul atât de „ridicat” al politicienilor vremii și locului… De „bardul național”, zis și Simion, ce să zic… PUR-ul lui e mai bun de brand la un detergent de gură…
Ei, asta-i situația! Se zice că rrromii de la noi și-ar fi propus o stemă (simbol heraldic!) inedită: o cioară, o vioară și un rahat (uman!). Ce simbolizează ele (pe rând): prima este nația, a doua este vocația iar ultimul este situația!… Da! Istoria l-a „răzbunat” pe locatarul de la Ghencea… și pe „Ea”…
Au bon entendeur, salut!…
Citește și:
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (V)
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (IV)
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (III)
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (II)
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (I)
- Mai multe OPINII ale autorului – AICI
