1. „Ziua bună se cunoaște de dimineață”? Nu!… După apusul ei!…
„Zisa” din bătrâni se sprijină pe farmecul sau vraja confruntării cu imprevizibilul. E ceva la fel cu „Semne bune anul are”… sau cu patima jucătorului ce se încrede orbește în „norocul” care – sigur, îl va năpădi! – la următoarea aruncare cu zarul… Dar, vorba lui A. Einstein, „D-zeu nu joacă zaruri…”. Prevestirea e bună pentru mitomani… Am vrut să scriu ceva „de sezon”, i.e., așa cum se cuvine, în întâmpinarea unei zile festive. Dar, conform proverbului, aici avem o probabilitate a priori. Deci, „riscul loteriei”. Nu de puține ori, după ce semnele prevestitoare au fost de „bun augur”, a trebuit să conchidem cu amărăciune – „Brânză bună în burduf de câine!”… Tot mai bună o probabilitate a posteriori!… Măcar, la sfârșitul unei zile, pot spune cu mai multă „probabilitate” (nu certitudine!): „Ziua a fost sau nu a fost bună”! Dar cum trăim într-o lume unde prezența hazardului e covârșitoare în raport cu previzibilul (necesarul), ne este mai plăcut să ne lăsăm purtați pe aripile „vrăjii / farmecului” a ceva necunoscut, enigmatic, decât să ne plecăm, umili, în fața banalei certitudini… Spiritul realist are o sarcină ingrată: dezvrăjind lumea, îi răpește acesteia farmecul „surprizei” (bună sau rea) și o aruncă în „banalul” sau platitudinea atât de plictisitoare… Că, decât cu „nu aduce anul ce aduce ceasul”, mai bine cu „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”…
2. „Il est cinq heures, Paris s’eveille” (1968) vs. „It’s Five O’Clock… and I walk through the empty streets…” (1969)…
Este 5 dimineața, 8 Martie, 2024, U.K. – Kent, I woke up… Am ieșit afară, în capul scărilor de la Kingsway House, privesc strada foarte englezească, stau pe scăunelul meu, ca de obicei, îmi aprind țigara de dimineața (prima!), verific ceașca de cafea (sugar free ) privesc trecătorii… Așa îmi amintesc de cântecul lui Jacques Dutronc (în martie ’68 – prevestea tulburările din luna mai, care aveau să cutremure Franța). Apoi îmi amintesc de piesa grupului Aphrodite’s Child (din ’69 ) din care s-a desprins apoi celebrul și regretatul Vangelis… Apoi, văd un prim trecător (gen – masculin; așa trebuie spus pe aici!), purtând trei buchete mari de flori… se grăbea la slujbă și realizez că e 8 Martie și că, sigur, trecătorul meu trebuie să fie o „venitură” de prin Estul Europei (cert, un „ex-socialist”) și că la „destinație” va întâlni trei femei, viitoarele beneficiare ale florilor… Așa se proceda de 8 Martie în Românica… Aici – in Britain – e altfel. Am văzut deja, în Critic Arad, editorialul dedicat evenimentului. Nu voi veni acum – post festum – să fac o istorie a felului în care s-a ajuns la sărbătorirea Zilei Femeii… pentru mulți, sărbătoare instituită de comunism, ceea ce este fals! Mai ales că – în lumea anglo-saxonă, cel puțin – există mai multe sărbători dedicate membrilor familiei: avem astfel zile ale familiei, ale copilului, ale bătrânilor, ale tatălui, ale femeii și ale bărbatului. Mai lipsea doar ziua soacrei și tacâmu’ era aproape complet! Deci ziua mamei este ceva diferit de ziua femeii. Ziua mamei nu este o zi a mamelor (?). Aici, în Anglia, din perioada secolelor XVII-XIX, în a doua zi de duminică a Postului Mare se sărbătorește „duminica mamei” – Mothering Sunday. Când Anna Jarvis a înființat (1912) „Asociația Internațională Ziua Mamei” a făcut următoarea afirmație „ciudată”: „<<Mama>> trebuie să fie un posesiv singular pentru ca fiecare familie să-și onoreze propria mamă, nu un posesiv plural, comemorând toate mamele din lume”… Din câte știu, și în Românica, Ziua Mamei a fost adoptată official în 13 octombrie 2009 și s-a sărbătorit, oficial, prima dată în 2010, a doua duminică după Învierea Domnului, i.e., Duminica Tomii (cea a Sf. Apostol Toma).
3. Dez-fermecarea sau naturalizarea Zilei Femeii… vs. O altă metafizică a Naturii vii
Principiul metodologic-cognitiv numit „Briciul lui Occam” ne învață că acolo unde avem mai multe explicații posibile, alternative la „ceva” (fapt, fenomen, proces etc.), cea mai bună explicație este varianta cea mai simplă. Un alt principiu cognitiv-uman se poate formula cam așa: nu există „ceva” inexplicabil, ci doar „ceva” ce n-a fost încă explicat. De aceea, odată găsită o explicație rezonabilă, o înțelegere rezonabilă, vom observa tendința ei spre simplitate, ceea ce confirmă „Briciul lui Occam”. Nu mai știu cine spunea că natura este simplă în esența ei, în ea însăși; înțelegând prin „natură” – totul, și cea vie și cea nevie. Corect. Un alt principiu metafizic (pe care l-am mai pomenit cu ceva timp în urmă) este: natura există fără efortul de a exista; fiind infinită, nu are nevoie de un „aport” substanțial-energetic „din afară”. Un mod ceva mai „laic” de a formula principiul fundamental al conservării și transformării masei și energiei. Sau, altfel spus: nimic nu se câștigă, nimic nu se pierde, totul se transformă. Se pare că doar informația (acest al treilea „CE” existențial) nu se supune legilor de conservare și transformare. Poate e așa, poate nu. Cam asta e tot ceea ce știm – până acum! – la modul generalisim despre tot ceea ce există. „Briciul lui Occam” poate acționa însă și „malefic”: când nu putem explica ceva de o manieră mai „laborioasă”, ceva ce ne pare „miraculos”, apelăm atunci la „cea mai bună” explicație posibilă – „așa a vrut D-zeu!”. Nu se mai pune problema de a „investiga” mai departe: totul este o mare taină, nevăzute și necunoscute sunt căile Domnului, crede și nu cerceta!
De ce am făcut tot acest excurs simplificator? Pentru că mă pregătesc să comit o „blasfemie”: demitizarea, dezvrăjirea, desfermecarea inefabilului uman – iubirea, eros-ul!… Voi încerca să arăt că nu este decât un proces bio-chimic! Complex, dar natural, explicabil. Cu alte cuvinte, vreau să arăt că s-a dus dracu’ orice stare umană ce ar sugera un miracol, o „nepătrundere”… Cu asta chiar că am devenit „avocatul diavolului”!
Să facem un șir de raționamente ce s-ar putea „închega” într-un argument:
Natura vie – ca parte a ansamblului Naturii ( nevie + vie) – are un mod propriu de a-și conserva și transforma existența. „Instinctul” ei de conservare se realizează prin individuație și variabilitate. „Instinctul” ei de transformare se realizează prin adaptare și evoluție. Natura vie se conservă prin transformarea evolutivă și evoluție transformatoare. Ele se bazează pe variabilitate și adaptare. Variabilitatea ar fi practic imposibilă fără individuație. Cum? Vom vedea imediat. Vreau însă, mai întâi, să reamintesc cititorilor un autor român – Dumitru Constantin Dulcan (eminent neurolog și psihiatru, un expert în ceea ce aici, se numește „neuroscience”). Poate ați auzit de „Inteligența materiei” și, relativ recent, de „Creierul și mintea universului” (printre alte lucrări memorabile). Prima carte a apărut în timpul „domniei” Motanului Arpagic & Ovarășei Arpagică, stârnind „fiori” metafizici în spațiul cultural comunisto-ateu… Și, să mai amintesc ceva – cartea lui Stanislaw Lem – „Solaris” (1961) – cu mai multe ecranizări de mare succes…(Celebrul autor polonez a rostit discursul de inaugurare al unuia dintre Congresele Internaționale de Logica, Metodologia și Filosofia Științei; Cracovia 1999 – unde am avut șansa de a fi și eu prezent…). Constantin-Dulcan încearcă să salveze „misterul” existenței vii. S. Lem imaginează o entitate vie, fără individuație, o planetă- creier. Dar să revenim cu picioarele pe pământ. Din ce știm până acum, în lumea naturii vii mai acționează un principiu (l-am mai pomenit în alte episoade): principiul minimului efort – cu efort minim posibil, în condițiile date, să se obțină un rezultat maxim posibil, în condițiile date. Nu există randament 1 sau 100%, nu există un perpetuum mobile! Dar, atenție! Nu este încălcat nici principiul de conservare și transformare – altceva se petrece și altfel trebuie să interpretăm lucrurile, faptele. Doar informația poate crește, poate scădea, poate fi creată „din nimic” sau poate dispărea „în nimic”… Am spus „poate”, i.e., lucrurile nu sunt lămurite …încă! Să mergem mai departe:
„Inteligența” naturii vii a produs individuația. Aceasta înseamnă că o specie oarecare există în și prin un anume număr de indivizi discreți (= neidentici perfect). Deja s-a asigurat o anume variabilitate. Este astfel un efort minim posibil – pentru colțul nostru de univers – oricum, mai „rentabil” (se pare!) decât menținerea în viață (sute, mii… de ani…) a unei singure entități. Căci nemurirea viului – din păcate – nu există, n-a fost dovedită încă… (ceea ce este recentul fenomen descoperit, deocamdată incomplet lămurit, al unei meduze aparent imortală, rămâne în sarcina științei viitorului…). O specie „trăiește” prin intermediul succesiunii indivizilor finiți crono-topic. La nivelul indivizilor se produc permanent mutații (hazardul!); unele benefice, altele „maligne”. Unele semnificative altele, nu. Există și aici un coeficient de probabilitate a transmiterii lor mai departe, urmașilor-indivizi. Mutațiile „pozitive” ajută la adaptare, cele „negative” duc, cu timpul, la dispariția indivizilor respectivi („neadaptați”). De ce? Pentru că și mediul ambient este într-o continuă schimbare (tot hazard!) și la o schimbare de mediu îi va „rezista” doar o „mutație fericită”! … i.e., cea mai potrivită, adaptată la noile condiții, Mai departe:
Tot cu un „efort minim”, mama natură inteligentă a „ales” sexuația: pentru a asigura păstrarea și creșterea variabilității, apariția celor două sexe (aici, genuri!) a fost „soluția” cea mai simplă. Înmulțirea sexuată a fost un mare pas înainte: prin diferența între cei doi parteneri de sex opus s-a asigurat o șansă la variabilitate (împreunarea celor două sexe (aici, genuri!) duce la urmași diferiți de cei doi „părinți” (urmași diferiți dar și înrudiți astfel). Creșterea variabilității a dus la creșterea șanselor de adaptare și deci la evoluția speciei prin adaptare. Aceasta este o proprietate teleonomică a lumii vii: finalitatea (nu finalismul!) este „instinctul de supraviețuire a speciei”. Variabilitatea apare şi în ceea ce priveşte sexualizarea: între cele două sexe-limită, există o scală de intermediară de sexualizare (mai masculin, mai feminin). De aici derivă discuțiile interminabile despre „trans-sexuali”! Dar, numai de dragul fanteziei, imaginați-vă cum ar fi arătat lumea vie dacă ar fi existat trei, patru… sexe, necesare împreunării generatoare de variabilitate! Natura a ales calea cea mai simplă: doar două sexe. Pentru colțul nostru de univers, hic et nunc, a fost suficient! Mai departe:
Perpetuarea speciei se poate face pe mai multe căi. Clonarea s-a dovedit, deocamdată, un semi-eșec: clona nu poate avea urmași. Cea mai simplă cale posibilă (i.e., minimul de efort) a fost ca numai unul dintre cei doi parteneri de sex opus, după împreunare (fecundație) să dea naștere urmașilor – femela! Din acel moment, rolul ei devine covârșitor în „istoria” speciei: de la „naștere”, la îngrijirea progeniturii (la început extrem de dependentă de mamă!) și mai departe, printr-o îndepărtare graduală (de cela mai mult ori…). Pentru lumea umană, aici se găsesc rădăcinile cele mai adânci ale respectului față de femeia-mamă! Nașterea prin „chinurile facerii” nu este un „blestem” (biblic?!) ci rezultatul unor imperfecțiuni ale procesului evolutiv uman, la scara speciei. Despre aceste „imperfecțiuni” sau lipsă de desăvârșire, vorbește magistral Adrian Restian în „Homo ciberneticus”… „Mama natură” nu s-a oprit însă aici: prin reglări interne, de natură hormonală-psihică (atâta știm până acum!) apare și atracția între sexe – chemarea irezistibilă la împerechere! Aici își are rădăcina dragostea, erosul… Îmi pare rău, până la urmă totul e ceva legat de fiziologie generatoare de psiho-comportament reglat socio-uman prin cultură. În lumea animală, masculii „nu mai știu cum să se împopoțoneze” spre a atrage femelele. În lumea umană este invers! Evident, conform principiilor variabilității, există și excepții. Dar cochetăria feminină aici își află sorgintea! Once again, sorry!… Să ne apropiem de concluziile finale:
Societatea actuală este bazată pe tradiții venite din patriarhat! Principalul motor al progresului istoric a fost (și încă este!) forța…(în primul rând, cea fizică; bănuiți care dintre cele două sexe avea monopolul…). Matriarhatul nu a fost decât acea etapă istorică în care identitatea individului se stabilea după singurul lucru cert – mama! Într-o societate primitivă, în care relațiile sexuale nu erau clar reglate, determinate (să zicem, și moral!), prevala „regula” – pater semper incertus est!
8 Martie – Ziua internațională a Femeii – cu tradiții pre-socialiste dar și comuniste, este (și azi, din păcate) o zi de luptă (justificată!) pentru drepturile femeii. Inalienabile! (La fel cum 1 Mai, Ziua Internațională a Muncii; la fel de „variabil” sărbătorită în lumea anglo-saxonă). Din acest punct de vedere, cu tristețe trebuie să recunosc: toți bărbații sunt niște porci! 8 Martie – pe orice meridian – este menit să onoreze: realizările social-politice și economice ale femeilor, lupta lor împotriva discriminării și violenței, mișcarea pentru drepturile fundamentale „speciale”- egalitatea de gen, drepturile reproductive, lupta contra abuzurilor împotriva femeilor! Vi se pare ceva „exotic”? Iată, foarte recent Franța a introdus în Constituția Republicii Franceze, dreptul femeilor la avort! Trebuie să recunoaștem că biserica (și nu numai cea creștină!) a avut un rol malefic în aruncarea femeii de pe piedestalul pe care merită să troneze. Orice om normal își venerează mama care l-a adus pe lume (trebuie să mai spune și de ce?); dar în cazul bărbaților, respectul pentru femeie – ca ființă generică! – a rămas în continuare o problemă deschisă… în primul rând, de … educație!… Q.E.D.! Dixit!
Și iată cât de mult mi-a trebuit ca să demitizez dragostea!… Mă simt un avocat al diavolului… împlinit!
Și iată de ce istoria e o curvă și nu femeia! Politica a făcut din femeie o curvă și de aceea este sălașul atât de rău famat al istoriei…
8 Martie. Într-un magazin specializat pe cadouri intră un bărbat. Evident, vrea și el să cumpere un cadou cu ocazia Zilei Femeii… Vânzătoarea, placidă, îl întreabă: „E pentru soție sau doriți ceva mai scump?”…
Citește și:
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XVI). Gata cu băutura, hai pe schiuri!
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XV). Sfârșitul filmului? Basme, basme, basme…
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
