Sierra Leone este ca o mică pasăre Phoenix ce încearcă din răsputeri să se ridice din propria cenuşă în care a fost lăsată de războiul civil. Vreme de zece ani, ţara a fost măcinată de tribulaţii politice, sociale şi economice. A fost un război lung şi sângeros care s-a încheiat abia în ianuarie 2002, după o intervenţie militară a britanicilor, abia în 2002 insurgenţii rebeli au pierdut pariul.
Charles Taylor, preşedintele Liberiei, a fost judecat şi găsit vinovat pentru „complicitate la săvârşirea crimelor de război din timpul războiului civil din Sierra Leone”, aşa cum arată o decizie a Tribunalului Special pentru Sierra Leone, organizat cu sprijinul ONU, din 26 aprilie 2012. După aflarea verdictului, una dintre victime, ale cărei braţe fuseseră amputate în timpul războiului, a declarat, indignată:„Taylor merită 100 de ani de închisoare pentru rolul pe care l-a avut în săvârşirea atrocităţilor.” (BBC, 26 aprilie 2012). Oameni invalizi, îndureraţi, mânioşi, săraci, deprimaţi, descurajaţi, asta a lăsat războiul în urmă. Un conflict domestic ce şi-a extins, de fapt, tentaculele dincolo de graniţele ţării. O implicare externă divizată, maniheist, între buni şi răi.
Literatura economică arată că războaiele civile sunt motivate, cel mai probabil, mai mult de obiective mercantile, oportunităţile unor profituri economice (de lăcomie, cu alte cuvinte), decât de nemulţumirea socială (adică de doleanţelepoporului). Desigur, nu sunt de trecut cu vederea nici contextul politic şi cel istoric al ţării, aşa cum războaiele civile nu sunt produsele numai ale unor politici defectuoase, criminalităţii crescânde sau dezastrelor de mediu.
Puterea lăcomiei este, însă, un factor important. Se zice că banul e ochiul dracului. Iar Sierra Leone are o rezervă impresionantă de diamante, ce se pot transforma în sume extraordinare de bani. Competiţia pentru controlul regiunilor de extracţie a diamantelor, „blestemul resurselor naturale”, a fost considerată una dintre principalele cauze ale conflictului. Câţiva cercetători, printre care Lujala, Gleditsch şi Gilmore, susţin că diamantele secundare uşor exploatabile pot fi corelate cu izbucnirea războiului, în timp ce mineritul diamantelor primare necesită sisteme de stat mai stabile şi mai puternice. Cu toate acestea, este bine de menţionat că industria mineritului din Sierra Leone se baza atât pe diamante primare, cât şi secundare, iar războiul nu s-a bazat nici pe rivalitate etnică.
Chiar dacă nu se ştie cu siguranţă în ce măsură diamantele au fost de vină pentru izbucnirea războiului civil, este clar că acestea au avut un rol esenţial, oferind Frontului Revoluţionar Unit (RUF) sursa de venit pentru a susţine războiul. Mineritul ilegal de diamante era, totuşi, susţinut de ambele părţi – atât de RUF, cât şi oficialităţi. Se presupune că RUF a avut un profit de 200 de milioane de dolari, între 1991 şi 1999, din comerţul cu diamante. Aceste diamante erau date lui Charles Taylor, în schimbul armelor şi muniţiei.
Dar diamantele nu au fost numai mijlocul de finanţare a războiului. Au jucat un rol şi în polarizarea socială, înainte ca războiul să înceapă. Beneficiile ce veneau din extracţia diamantelor au crescut odată ce dreptul de proprietate asupra minelor de diamante şi licenţele de exploatare au fost date, în special, familiilor conducătoare şi adepţilor regimului. Astfel că creşterea inegalităţii sociale a dus la creşterea nemulţumirilor în rândul celor care erau lăsaţi în afara privilegiilor. Mai mult, guvernul din Sierra Leone nu a fost capabil să colecteze riguros taxele din sectorul diamantelor, iar preţul mic de cumpărare promovat de Biroul pentru Diamante al Guvernului (GDO) nu a făcut decât să încurajeze traficul ilegal.
În perioada colonială, Sierra Leone era o societate formată din două clase, cu o birocraţie slabă, toate fiind stabilite de conducerea colonială britanică. În perioada post-colonială, proasta administrare a statului, mai ales în timpul lui Siaka Stevens (1967-1984), a adus statul, şi aşa slăbit, în pragul colapsului. Asta a dus la marginalizarea populaţiei tinere, atât de la oraş, cât şi de la sat, fiindu-le îngrădit accesul la o educaţie adecvată şi la ocuparea forţei de muncă.
Iar neliniştile sociale nu au făcut decât să alimenteze sentimentele de nemulţumire faţă de domeniul politic şi economic, faţă de guvern şi de clasele conducătoare. Moartea primului premier al statului, Sir Milton Margai, în 1964, politica statului a început să fie cracaterizată, din ce în ce mai mult, de corupţie, administrare viciată şi violenţă electorală. Toate acestea au creat o societate civilă slabă, prăbuşirea sistemului de educaţie şi, nu în cele din urmă, a dat naştere la o întreagă generaţie tânără de nemulţumiţi. Ei, tinerii, aveau să fie membrii majoritari în RUF. Albert Margai nu a văzut statul ca un protector al populaţiei, aşa cum a făcut fratele său, ci ca pe un instrument pentru a-şi spori câştigurile personale, folosind până şi forţa militară pentru a suprima alegerile pluripartidice ce îi ameninţau mandatul.
Frontul Revoluţionar Unit era alcătuit dintr-un grup de oameni care considerau că poporul poate primi puterea şi bogăţia pe care le merită numai prin înlăturarea guvernului din Sierra Leone. RUF a fost fondat de Fonday Sankoh, alături de Abu Kanu şi Rashid Mansaray, dar a primit sprijin substanţial şi din partea dictatorului liberian Charles Taylor. Iniţial, gruparea avea ca scop trimiterea de oameni din Frontul Naţional Patriotic din Liberia dincolo de graniţă pentru a repeta succesul lui Taylor de a răsturna guvernul liberian.
La început, oamenii au aderat la RUF, mulţi fiind dezamăgiţi de elita coruptă din Freetown, capitala statului Sierra Leone, şi agăţându-şi speranţa de orice promisiune la o educaţie gratuită şi la un sistem de sănătate bun, precum şi la o împărţire echitabilă a veniturilor din vânzarea de diamante. Şi asta oferea RUF. La fondare, sloganul său a fost:„Fără sclavi, fără stăpâni, putere şi bogăţie poporului”.
Deşi spunea clar şi răspicat că doreşte schimbarea regimului din Freetown, nu dădea nicio indicaţie despre ce fel de guvern avea să îl înlocuiască. Grupul nu a pretins a fi adeptul ideologiei marxiste sau a oricărei alte doctrine de stânga, aşa cum nu a aderat nici la vreo viziune de extremă dreaptă. De asemenea, nu şi-a afiliat lupta vreunui grup etnic sau vreunei regiuni. Mai târziu, în timpul negocierilor din 1995, a publicat un pamflet intitulat „Drumul spre democraţie:spre o nouă Sierra Leone”, care conţinea referinţe despre dreptatea socială şi pan-africanism.
Totuşi, RUF şi-a creat rapid o reputaţie internaţională negativă cauzată de crimele teribile din rândul populaţiei civile. A devenit binecunoscută practica tăierii membrelor pentru a intimida şi pentru a răspândi teroarea în rândul populaţiei. Controversată a fost şi practica folosirii copiilor soldaţi în lupte.
Războiul a început pe 23 martie 1991, când RUF a intrat în Districtul Kailahun şi Districtul Pujehun, în Sierra Leone, prin Liberia. Foday Sankoh nu şi-a ţinut promisiunea. A renunţat la ideea împărţirii echitabile a veniturilor în favoarea unei idei mai practice pentru propriile scopuri:strângerea de fonduri pentru a cumpăra noi arme şi muniţie. Minele de diamante se aflau sub controlul rebelilor, iar scopul principal al RUF a devenit protejarea surselor sale de diamante. Economia statului s-a prăbuşit, iar cetăţenii au fost prinşi ca într-o menghină între atrocităţile la care erau supuşi de trupele RUF şi foamete şi sărăcie. După ce AFRC (Consiliul Forţelor Armate Revoluţionare) a dat o lovitură de stat în 1997, RUF şi AFRC au creat o juntă care controla ţara. A fost înlăturată din capitală de o forţă a Africii de Vest conduse de Nigeria, care l-a readus la conducere pe preşedintele Ahmad Tejan Kabbah.
Apogeul războiului a fost atins în 1999, când rebelii au invadat Freetown, pe 6 ianuarie. Aproximativ 120.000 de oameni au fost ucişi, şi mii mutilaţi. Insurgenţa avea ca scop aparent salvarea statului de regimul corupt al APC (Congresul Întregului Popor). Dar alianţa RUF-AFRC şi crimele pe care le-a comis au arătat că adevăratul scop era obţinerea puterii pentru a controla teritoriile bogate în diamante, bauxită şi titanium.
Pe 7 iulie 1999, a fost semnat un acord de pace între guvernul din Sierra Leone şi RUF. Acordul de Pace de la Lomé, mediat de Comunitatea Economică a Statelor Vest-Africane (ECOWAS) şi Organizaţia Unităţii Africane (astăzi Uniunea Africană), a angajat coaliţia să predea armele în schimbul reprezentării în noul guvern, înfiinţării unei Comisii de Adevăr şi Reconciliere şi o amnistie, în conformitate cu legislaţia din Sierra Leone, pentru infracţiunile comise de toate părţile. ONU a indicat, totuşi, că această lege nu se aplica în caz de genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război şi alte violări grave ale dreptului umanitar internaţional.
Războiul a luat sfârşit, oficial, în ianuarie 2002, după dezarmare şi demobilizare (puncte prevăzute în Acordul de la Lomé) – realizate cu ajutorul trupelor britanice trimise să lupte împotriva RUF.
Recrutarea forţată a copiilor soldaţi a fost promovată atât de Frontul Revoluţionar Unit, dar şi de forţele guvernamentale din Sierra Leone. Statisticile variază în funcţie de agenţia care le-a realizat, dar toate stârnesc îngrijorarea. UNAMSIL (Misiunea ONU de Asistenţă în Sierra Leone) a estimat că aproximativ 10.000 de copii au fost implicaţi în lupte, iar UNICEF a indicat că 6.000 de copii au fost forţaţi să ia parte la violenţe de-a lungul anilor (TRC 2004). Un raport al UNICEF arată că 8.466 de copii au fost daţi dispăruţi, oficial, între 1991 şi 2002, iar 4.448 de copii au fost dispărut numai în 1999.
Mai mult, statisticile arată că peste 50.000 de oameni au fost ucişi, în timp ce aproape două treimi din întreaga populaţie a ţării a fost strămutată. Totuşi, acestea nu sunt decât cifre, înşirate cinic pe hârtie. Nimeni şi nimic nu poate descrie agonia şi groaza acelor victime, multe, inocente.
Însetaţi de putere şi cu „diamantele însângerate” în buzunar, membrii RUF au ucis, violat, mutilat şi abuzat sexual mii de civili în timpul războiului civil. Şi aceste crime nu au fost trecute cu vederea de justiţie. Pe 25 februarie 2009, Tribunalul Special pentru Sierra Leone i-a condamnat pe trei comandanţi RUF, Issa Sesay, Morris Kallon şi Augustine Gbao, acuzaţi de crime de război şi crime împotriva umanităţii. Verdictul Tribunalului i-a găsit pe cei trei vinovaţi pentru a fi comis infracţiunea „căsătoriei forţate”. Căsătoria forţată este o crimă împotriva umanităţii şi acum a fost pentru prima dată când cineva a fost condamnat pentru o astfel de infracţiune într-un tribunal penal internaţional. Li s-au adus numeroase acuzaţii, printre care şi răpire, recrutarea şi folosirea de copii soldaţi, atacarea trupelor de menţinere a păcii ONU, a personalului umanitar, dintre care o parte a fost ţinut ostatică sau ucisă. Pe 8 aprilie 2009, au fost date şi sentinţele:cea mai mare sentinţă dată de Tribunal a fost cea a lui Sesay – 52 de ani de închisoare pentru 16 condamnări;Kallon a primit 39 de ani de închisoare, iar Gbao, 25.
Tribunalul Special pentru Sierra Leone este responsabil pentru alt precedent juridic:hotărârea din 2007, în cazul AFRC, a reprezentat prima condamnare, în cadrul unui tribunal penal internaţional, pentru recrutarea şi folosirea de copii soldaţi.
