Să-mi fie cu iertare parafrazarea, însă nu e titlu mai bun ca ăsta pentru momentul în care ne aflăm. Dintotdeauna, istoric și geografic, sau geopolitic (cum i-ar place lui Nuți Udrea să spunem), ne-am aflat în copitele cailor celor mari din jurul nostru. Că am fost vacă de muls, că am fost teren de luptă sau locuri ciudate unde se încheiau păci șchioape, dar am fost. Poate că acesta e și unul din motivele pentru care am rezistat: necesitatea unei zone-tampon între marile puteri.
Și ce s-a schimbat? S-au schimbat puterile, și s-a schimbat discursul. Acum nu mai suntem colonie (nu pe dracu), și nici dominion (eh, pe bune?). Nu, suntem parteneri, și anume parteneri strategici. Ce înseamnă parteneriat strategic, ei, asta e o altă poveste, pentru altă dată. Momentan, suntem, foarte serios, la o răscruce de interese care nu neapărat ne privesc, dar cărora le suntem tributari.
În primul rând, America. În ultimii zece ani, SUA a pierdut masiv din aura de jandarm mondial, dar și din cea de putere invincibilă. Iar locatarul cel nou și egomaniac de la Casa Albă dorește o Americă puternică din nou, una fără compromisuri, marșând pe un izolaționism agresiv și pe descoperirea de noi dușmani. Trump nu este un adept al dialogului, sincer îl cred incapabil de un dialog real sau de o negociere sinceră. Donald a tăiat în carne vie la povestea cu foarte buna relație cu Uniunea Europeană, cu care nu se încurcă să colaboreze, așa cum au făcut-o predecesorii săi. Trump nu numai că nu are jumătăți de măsură, el arată că nu are nici un fel de măsură, iar recțiile târzii și penibile al europenilor la stilul său ultra agresiv nu fac decât să îi mărească încrederea în forțele sale. Statele Unite sprijină, la modul cel mai serios, Israelul, lucru absolut normal pentru că, numai în New York, trăiesc tot atât de mulți evrei ca în statul Israel. De asemenea, a nu se uita prietenia strânsă a SUA cu Arabia Saudită, marele jucător sunnit din Peninsula Arabiei, și dușmanul de moarte al Iranului șiit.
Europa, pe de altă parte, are o cu totul altă variantă politică, înclinând către Iran și Palestina, și ignorând oarecum cumplitul război sectar dinăuntrul națiunii musulmane. Europa nu e neapărat autocrată, însă e bătrână, lentă și ipocrită. Iar noi, noi suntem la o răscruce, în sensul că vrem să fim prieteni cu americanii, care ne sprijină militar, până la un punct, dar și cu Uniunea Europeană, care ne face și desface cum vrea mușchii ei flasci, de băbătie decrepită. Suntem într-o situație de un căcăniu aprins, undeva între bucile Satanei, și asta se reflectă și în bătălia dintre palate.
Însă lucrurile nu stau așa. Ci mult mai rău. Deoarece suntem parte a unei Europe care ne consideră, în continuare, cetățeni de mâna a doua, forță de muncă ieftină și piață de desfacere pentru produse inferioare. Cam cum suntem și noi. Cât despre apărarea promisă de americani, dacă mâine nenea Putin, sau nenea Erdogan, sau amândoi, își pun geana și tancurile și avioanele pe plaiul mioritic, centru energetic al lumii, tot ce vom vedea, pentru a nu știu câta oară, vor fi ridicări din umeri, ședințe și paraședințe, comitete, comisii și șefi de stat care vor privi cu îngrijorare cum ne fac ăștia praf. Probabil, la sfârșit, va exista o rezoluție ONU, mama organismelor inutile. Pe care rezoluție o vor respecta doar unii, iar alții se vor opune. Iar noi, noi vom rezista mai departe, așa cum am făcut-o și până acum, cu spatele plecat, cu capul în țărână, și curul în sus.
Norocul nostru e că războaiele încep când vor marile puteri. Și unde vor ele.
