[Am început un proiect, atât personal, cât şi al CRITIC ARAD. E un ciclu de interviuri atipice, cu oameni care aduc plusvaloare în sumbra actualitate arădeană. Oameni, în general tineri, dar nu numai, din sfere care nu au neapărat legătură cu politicul sau cu administraţia. Oameni dedicaţi, inventivi, care schimbă în bine lumea, oameni care aduc bucurie. Pentru că avem nevoie de speranţă, e ultimul lucru rămas, pe asta nu o să ajungă să o ia. Cel puţin nu cât timp există şi aceste fericite alternative la griul cotidian. Ciclul acesta de interviuri, început nu demult, cu un fost manager de bancă devenit creator de zâmbete dulci, continuat cu un tânăr care pune flori frumoase în cutii şi mai frumoase, se numeşte OAMENII MEI.]
Astăzi, vreau să prezint o tânără-fenomen. O dansatoare excepţională, un creier de invidiat, un designer de mare viitor, o adolescentă implicată într-o mare varietate de activităţi civice şi, pe lângă toate, o fată frumoasă şi cu foarte multe lucruri interesante de spus. Am discutat cu ea imediat după ce am văzut piesa CORO NERO: AUSCHWITZ, prezentată de trupa PERFORM ACT, a Colegiului de Arte Sabin Drăgoi din Arad. La acest minunat şi terifiant regal actoricesc, intervievata noastră a făcut costumele.
– Hello, Melike. Melinda Laszlo, de fapt, dar prietenii îţi spun Melike. Te provoc la o discuţie liberă, foarte liberă, despre o grămadă de lucruri. Deci, deapănă povestea…
– Să încep cu povestea cu dansul?
– Începe cu ce vrei tu. Nu îi spunem degeaba discuţie liberă. Poţi pune şi tu întrebări, dacă vrei.
– Bun. Ţi-a plăcut piesa?
– Super. A fost emoţionant.
– Şi costumele?
– Foarte tari. Au fost parte din spectacol. Felicitări designerului.
– Nu mă consider designer, sunt eventual aproape designer. Sunt o adolescentă pasionată de haine.
– Acuma, pe bune, toate adolescentele sunt pasionate de haine, dar tu creezi haine. Cum de ai început să faci aşa ceva?
– Păi, prima oară, Nicu Brânzeu m-a rugat să îl ajut la piesa Romeo şi Julieta, mai exact să îi creez o rochie Julietei. O rochie mai specială, pe care am făcut-o din pungi, staniol şi hârtie de împachetat. A fost pe placul lor, aşa că, vara, am lucrat la Vali Ciobanu, iar acolo am învăţat foarte multe. Sincer, nu mă aşteptam să fiu aşa de atrasă de…croitorie, de fapt.
– Eşti elevă la Sabin Drăgoi. La ce secţie?
– La design. Design interior, ştii, clădiri and stuff.
– Deci, eşti pasionată şi de arhitectură.
– Clar.
– Şi, până acum, ce oraş îţi place, arhitectonic vorbind?
– În mod evident, Berlin.
– Berlin? Oricât de mult îmi place Berlinul ca şi capitală culturală a Europei, cel puţin pe cultură contemporană, arhitectonic nu îl văd ca pe un oraş frumos.
– Mie îmi place Berlinul. Are ceva aparte. Chiar dacă vezi nişte clădiri aparent rigide, dacă te uiţi mai atent, îţi vor transmite ceva. Mai ales dacă îţi place istoria şi te uiţi prin clădirile acelea. Efectiv, prin ele. Nu ştiu dacă înţelegi cum spun…
– Te rog să mă crezi că înţeleg. Are vreo legătură cu pasiunea ta pentru istorie?
– Bineînţeles. putem continua discuţia pe istorie, dar eu zic să o lăsăm pe o dată viitoare.
– De acord.
– Ştii, răspunsurile sunt acolo, în istorie şi în pietre, ascunse dar, paradoxal, foarte la vedere.
– Foarte adevărat. Oamenii de vârsta mea, nu zic bătrânii, doar oamenii de vârsta mea, cred că… doamne, uite un motociclist foarte gălăgios. Eu le spun donatori de organe.
– A propos, îmi plac mult şi motocicletele.
– Cool. Şi lui Oti îi plac. Şi care sunt preferatele?
– Evident, Harley Davidson, modelul 1976. şi, la maşini, Mustangul din ’76. aia este maşina. Deci, nu o să mor până nu conduc una.
– La mine, e Dodge Challenger. Şi nu cred că mai prind momentul să conduc vreuna.
– Mai ai timp, mai ai timp.
– Revenind la ce voiam să spun înainte de a fi agresat sonor de către motociclist. Multă lume, de vârsta mea şi nu numai, are o părere nu foarte flatantă despre generaţia ta. A fost la fel şi la mine, dar acum, îi aud pe cei cu care am crescut, plângându-se că…
– Generaţia noastră se duce dracului, nu?
– Da, că nimic bun nu va ieşi, că nu sunteţi, că nu puteţi, tot felul de chestii de genul ăsta.
– Păi, nimeni nu se interesează cu adevărat, nimeni nu pune accent pe noi, nimeni nu vrea să ne cunoască. Pentru mulţi oameni de vârstă mijlocie, şi nu numai, suntem nişte inculţi, nişte imaturi ce n-o să facă nimic, niciodată. Uite, tu îţi dai interesul să ne cunoşti, dar sunt alţii, mulţi, pe care nici măcar nu îi interesează. Eu cred că ar trebui să se pună interes pe toţi tinerii, pentru că noi suntem viitorul, chiar dacă nu place întotdeauna, şi unii dintre noi chiar suntem responsabili. La un moment dat, vom ajunge la conducere. Ce facem atunci? Ar trebui să existe ceva încredere în noi.
– Ce părere ai despre învăţământul din România? Simţiţi că prindeţi ceva din şcoală?
– Hmm. Ştii, eu sunt la un liceu vocaţional, unde ar trebui să studiez materii care să fie pe profilul meu. De exemplu, de ce trebuie să învăţ muzică, atunci când vreau să devin arhitect sau designer? Înţeleg necesitatea matematicii, nu şi a multor alte materii. Nu mi se pare normal să dau bacul din istorie şi geografie, de ce nu dăm bacul din istoria artelor, de exemplu?
– Profesorii cum sunt?
– Depinde. Sunt câţiva oameni excepţionali, care mă îndrumă, mă ascultă, mă văd implicată în ceea ce fac şi, efectiv, îmi dau aripi, mă ajută să evoluez. Dar sunt alţii, care nu dau nici doi bani pe noi.
– Care sunt mai mulţi?
– Din păcate, cei din cea de a doua categorie. Mie nu mi se pare normal să fii profesor atunci când nu suporţi copiii. Sau când nu ştii să predai. Trebuie să iubeşti ceea ce faci.
– Crezi că e important să faci ce-ţi place sau să îţi placă ceea ce faci?
– Să îţi placă ceea ce faci.
– Şi, pe viitor, ce ai de gând? Ştiu că eşti una dintre cele mai bune dansatoare din Arad, la categoria ta de vârstă.
– Voi merge la facultatea de design, şi voi merge la o facultate din România.
– De ce nu afară?
– Pentru că, dacă toţi merg afară, cine rămâne aici? Ar trebui să mai rămânem şi aici, să facem ceva bun în ţara noastră. Şi spun asta în ideea că sunt jumate unguroaică.
– Jumate? Te cheamă Melinda Laszlo. Nu poţi fi mai unguroaică de atât.
– Eh, mama e româncă. Aşa că, atunci când e meci România-Ungaria, tata trebuie să aibă mare grijă.
– Revenim la dans.
– Iniţial, am început la un alt club, dar pentru că băieţii sunt foarte nehotărâţi, nu am mai avut parteneri.
– Chiar aşa? Eu am o teorie, cum că bărbaţii sunt mai puţin înzestraţi decât femeile…
– Da, şi din păcate se vede de la vârste fragede.
– Aşa e. Şi, după aceea?
– Păi, au fost mai multe etape, şi am ajuns, în final, la Royal Steps, şi mi-am dat seama că iubesc ceea ce fac, şi chiar vreau să fac ceva din asta. şi am ajuns să mă antrenez zilnic, merg cu cea mai mare plăcere la sală. Şi avem rezultate. Bune. Sincer, nu mă aşteptam să fie aşa de bine, pentru că am un partener nou, dansăm doar de trei luni, dar merge foarte bine. Să sperăm că nu pleacă şi el.
– Cu atâtea chestii, înseamnă că ai un program foarte încărcat.
– Păi da, am ore până la trei-patru, şi apoi merg la dans.
– Bun, şi când te distrezi?
– În mare parte, mă distrez în sala de dans. Nu am nevoie neapărat să ies într-un club ca să mă distrez. Prefer să stau la o cafea cu un prieten, sau să desenez, să citesc. Unul din visele mele e să ajung antrenor de dans. Deea şi Patrick, antrenorii mei, sunt modele pentru mine.
– Sunt nişte oameni extraordinari, aşa e, îi cunosc şi îi admir la rândul meu.
– Da, din toate punctele de vedere sunt nişte oameni extraordinari.
– Problema e: vrei să fii designer, dar şi antrenor. Cum o să faci asta?
– Păi o să fiu antrenor, şi în timpul liber, designer. Nu pot alege doar dansul, dacă mi se întâmplă, doamne fereşte, ceva la dans, ce-o să fac? Trebuie să îmi câştig pâine. Şi vreau să o fac bine, şi cu capul sus.
– Aşa e. Trebui să îţi mărturisesc faptul că gândeşti foarte matur. Foarte responsabil. Sunt plăcut impresionat. Mai ales după toată stigmatizarea asta a generaţiei tinere.
– Nu mi se pare normal. În final, cei care ne stigmatizează vor trăi pe umerii noştri. Noi va trebui să muncim. Dar cred că apropierea senectuţii îi sperie pe mulţi. Deşi nu ar trebui. Noi suntem cei ce vom duce lumea mai departe. Să ştii că avem şi noi dezamăgiţii noştrii, înăuntrul generaţiei mele, tineri care îşi pierd încrederea în ei, pentru că adulţii nu au încredere. Nu mai au motivaţie.
– Greu cu motivaţia asta.
– Nu e chiar aşa de greu. Dacă vrei să faci, faci. Trebuie doar să pui osul. Şi să nu dai prea multă atenţie vocilor din culise.
– Bun. Suntem către sfârşitul interviului. Ai vreo întrebare pe care vrei să o adresezi cuiva? De exemplu, unui „matur”?
– Da. Vreau să pun o întrebare unui om politic. Pot?
– Desigur.
– De ce nu vedeţi viitorul în noi, chiar dacă noi suntem viitorul?
– Notat. Îţi mulţumesc mult. A fost un interviu grozav.
– Să ştii că şi eu cred asta. Şi îţi mulţumesc.
