România într-o ordine internațională în regres | Eseu de analiză geopolitică și de securitate strategică
Stimuli ai beligeranței, criza tratatelor și dilema strategică a statelor de frontieră
Lumea se află astăzi într-o stare de tensiune sistemică comparabilă, din punct de vedere structural, cu marile perioade de tranziție ale secolului XX. Diferența fundamentală este că actuala degradare a ordinii internaționale se produce nu în lipsa unor norme și tratate, ci în pofida existenței unei arhitecturi normative extrem de dense, construite după 1945 și consolidate, la nivel european, prin Actul Final de la Helsinki.
Starea beligerantă prezentă nu este un accident al istoriei recente. Ea este rezultatul acumulativ al unor stimuli strategici profunzi, care au erodat lent dar constant legitimitatea și eficiența sistemului bazat pe reguli.
Stimulii reali ai revenirii confruntării
Primul stimul major este redistribuția globală a puterii. Ordinea post-Război Rece a fost construită pe o asimetrie fără precedent: superioritatea politico-militară și economică a Occidentului. Această asimetrie a permis nu doar stabilirea regulilor, ci și monopolizarea interpretării lor.
Pe măsură ce alți actori – în primul rând China și, într-o formă diferită, Federația Rusă – au început să-și refacă sau să-și construiască capacitățile de influență, raportul dintre reguli și putere s-a inversat treptat. Regula nu mai este percepută ca un bun comun, ci ca un instrument de menținere a unui status quo favorabil unora.
Al doilea stimul este criza profundă a ideii de securitate colectivă. Sistemul de după 1945 a fost fondat pe presupunerea ideală că marile puteri, deși concurente, împărtășesc un interes minim comun: evitarea destabilizării generale. Astăzi, acest consens minimal este grav deteriorat.
Războiul a redevenit un instrument legitim de politică externă pentru unii actori, iar pentru alții a redevenit un instrument tolerabil, dacă servește obiective strategice mai ample.
Al treilea stimul este eșecul parțial al globalizării de a produce convergență politică. Integrarea economică nu a generat automat convergență instituțională, culturală și normativă. Din contră, ea a creat dependențe strategice, vulnerabilități și o competiție tot mai dură pentru controlul resurselor, lanțurilor logistice și tehnologiilor critice.
În fine, există un stimul ideologic reactiv: respingerea modelului liberal occidental ca model universal. Această respingere nu mai este marginală, ci articulată coerent în doctrine de stat.
Încălcarea tratatelor de către cei puternici – simptomul central
Paradoxul epocii actuale este că nu actorii marginali sunt cei care subminează ordinea internațională, ci exact actorii cu capacitate reală de impunere.
Actul Final de la Helsinki, Carta ONU, Tratatul de neproliferare, regimul de control al armamentelor convenționale și nucleare – toate sunt afectate nu prin denunțări formale, ci prin golire de conținut.
Federația Rusă a încălcat explicit principiile fundamentale privind integritatea teritorială și nerecurgerea la forță prin acțiunile sale împotriva Ucrainei. Aceasta nu mai este o zonă de ambiguitate juridică, ci un fapt recunoscut de majoritatea covârșitoare a statelor.
Însă problema reală este mai profundă. Ordinea normativă este erodată și prin comportamentele marilor puteri occidentale, care, în ultimii treizeci de ani, au relativizat în mod repetat principiul legalității internaționale atunci când acesta a devenit constrângător pentru propria libertate de acțiune.
Intervenții militare fără un mandat explicit, utilizarea sancțiunilor cu efect extrateritorial, adecvarea regimurilor juridice pentru presiune politică, selecția cazurilor de apărare a drepturilor omului – toate acestea au transmis un mesaj strategic devastator: regulile sunt obligatorii pentru cei slabi și negociabile pentru cei puternici.
În acest climat, încălcarea tratatelor nu mai apare ca o excepție scandaloasă, ci ca o opțiune politică aflată pe masă.
Astfel se explică revenirea deschisă a logicii de putere și a politicii de forță.
Schimbarea pozițiilor politice și fragilitatea alianțelor
Un alt simptom major al degradării ordinii este instabilitatea pozițiilor strategice ale unor state, funcție de avantajele oferite.
În trecut, apartenența la un bloc politico-militar implica o relativă predictibilitate a comportamentului strategic. Astăzi, asistăm la o flexibilizare accentuată a loialităților.
State membre ale acelorași alianțe adoptă poziții divergente față de Rusia, China, Orientul Mijlociu sau politicile industriale și energetice funcție de avantaje. Interesele economice, dependențele tehnologice și presiunile interne devin mai importante decât solidaritatea strategică.
În interiorul alianțelor occidentale, apar tensiuni structurale între: securitate și autonomie strategică; interes național imediat și coeziune pe termen lung; relația cu SUA și ambiția de autonomie europeană.
Tratamentele dintre „aliați” nu sunt formale în sens juridic, dar sunt guvernate de un capital de încredere politică. Acest capital este astăzi fragil, casabil.
Ceea ce se observă tot mai clar este transformarea alianțelor din comunități strategice în platforme de negociere permanentă.
Într-un asemenea context, solidaritatea devine condiționată, iar garanțiile devin mai mult politice decât existențiale.
România – poziționare strategică și vulnerabilitate structurală
Pentru România, contextul actual este probabil cel mai complex și mai riscant de la aderarea la NATO și Uniunea Europeană.
Din punct de vedere formal, România este poziționată în nucleul euroatlantic. Din punct de vedere strategic real, efectiv, România este un stat de frontieră al spațiului euroatlantic, situat la contactul direct cu zona de confruntare deschisă și latentă dintre NATO și Federația Rusă. Deci supusă pericolului strategic.
Această poziție conferă două tipuri de realitate.
Prima este avantajul securitar derivat din apartenența la NATO și din prezența aliată pe teritoriul național.
A doua este vulnerabilitatea structurală: România nu este un actor de modelare a regulilor, ci un actor de adaptare la reguli. Ea ascultă și face!
România nu influențează arhitectura de securitate, ci depinde de ea.
Mai mult, România este un stat cu: capacitate limitată de proiecție de putere; dependență majoră de garanții externe; expunere directă la instabilitatea din zona Mării Negre, un spațiu care nu mai este unul periferic, ci unul central în competiția geopolitică actuală.
În plus, poziția României este complicată de realitatea că regiunea extinsă a Mării Negre nu beneficiază de un regim de securitate colectivă stabil și credibil. Ea este, în fapt, un spațiu de confruntare între arhitecturi de securitate incompatibile.
Unde ne aflăm, în mod realist
România se află astăzi într-o zonă de securitate derivată, nu autonomă. Securitatea României este rezultatul: deciziilor strategice luate la Washington sau la Paris; funcție de echilibrele politice interne din NATO; evoluției războiului din Ucraina; relației dintre marile puteri.
Capacitatea României de a influența aceste variabile este extrem de redusă.
În același timp, România este un stat a cărui relevanță strategică a crescut semnificativ, tocmai prin proximitatea conflictului. Dar relevanța nu este echivalentă cu puterea. Aceasta este o diferență pe care analiza strategică lucidă nu o poate ignora.
Încotro ne duce viitorul
Viitorul apropiat nu indică o revenire la o ordine stabilă, bazată pe reguli acceptate universal.
Cel mai probabil scenariu este intrarea într-o ordine de tip hibrid: reguli formale menținute în discurs; raporturi de forță dominante în practică; alianțe funcționale, dar mai puțin coezive; conflicte regionale recurente, fără generalizare globală, dar cu potențial permanent de escaladare.
Pentru România, aceasta înseamnă un viitor de securitate tensionată, dar nu inevitabil beligerantă. Riscul major nu este războiul, ci erodarea lentă a garanțiilor politice și transformarea regiunii Mării Negre într-un spațiu permanent militarizat, cu presiuni hibride constante.
În mod realist, România nu va deveni un actor strategic autonom. Dar poate deveni un actor regional relevant dacă își consolidează câteva axe esențiale: coerența politică internă în materie de securitate, capacitatea reală de apărare, infrastructura militară și logistică, precum și capacitatea de a participa la definirea politicilor regionale ale NATO și UE.
Concluzie
Starea beligerantă a lumii de astăzi nu este rezultatul unui conflict punctual, ci al prăbușirii lente a încrederii în normele comune.
Încălcarea tratatelor de către cei puternici a delegitimat însăși ideea de ordine bazată pe reguli.
Alianțele nu se destramă, dar se transformă din structuri de solidaritate în structuri de gestionare a intereselor divergente. Iar România se află, fără echivoc, în prima linie a acestei tranziții geopolitice. Nu ca decident major, ci ca stat de frontieră al unei ordini care se reconfigurează sub presiunea forței.
- Citește mai multe articole ale autorului – AICI
