Mă văd cu Luca Vincenti, scriitorul italian care a scos o carte atât de deranjantă, încât a fost cenzurată vreme de cincisprezece ani. O spun sincer, mă așteptam să văd un tip curajos și pe treaba lui, dar nu mă așteptam la asta. Am descoperit un interlocutor cultivat, cu grande cojones, dar incredibil de atent la detalii. Un observator fin al fenomenologiei sociale. Luca e un tip masiv, e mai mare decât mine, dar e îmbrăcat așa cum trebuie să fie un italian adevărat. A posto, chiar și fularul atârnă neglijent, dar studiat. Are gesturi ample, dar fără gălăgia tipic peninsulară. Mă așteptam la un interviu de maxim un sfert de oră, inteligent, dar centrat pe cartea pe care a scris-o. Dialogul nostru a durat mai bine de două ore, și a acoperit un teritoriu extrem de vast. Sincer, a fost un regal al dialogului, un rollercoaster de informații și păreri. O încântare. Pentru a fi cât mai interesant, și deloc plictisitor, am ales ca acest extraordinar interviu să aibă două părți.
– Cum de te-ai apucat de chestia asta cu bandele de stradă?
– A fost o întâmplare. Oarecum greu de crezut, ca fenomen. Știi, vezi filme cu gangsteri americani, cu bande de stradă, și îți spui că nu, la noi în Italia nu se poate întâmpla așa ceva. Cu toate că fenomenul exista deja, era destul de invizibil. Făceam o anchetă despre curse clandestine. Știi, genul acela de curse de mare viteză, ilegale…
– Avem și noi. Le spune miuțe.
– Erau în fiecare vineri, seara. Se întâlneau într-un loc numit Piazza della Vittoria di Genoa.
– Dar Genova pare un loc atât de liniștit… Dacă dai la o parte pirateria din evul mediu, rămâi cu o oază de liniște.
– Așa e. dar nu trebuie uitat faptul că Genova este un oraș de trecere, un pasaj, dacă vrei. Fenomenele macrosociale din Italia își au punctul de pornire în Genova. G8, terorismul de stânga din anii 70, Brigăzile Roșii, toate își au originea în Genova. Pentru că e un oraș proletar, muncitoresc, cu profil socialist, chiar comunist. E un oraș cu ambiții metropolitane nesatisfăcute. Nu e ca și Milano, e altceva. E orașul lui Manzinni, a lui Garibaldi. Și un oraș predispus la schimbări sociale. Sunt mulți emigranți, dinspre și către Italia. Mulți din America de Sud, în special din Quito, Ecuador. Știi, Quito seamănă cu Genova.
– Italienii emigrau la începutul secolului XX spre Argentina, Brazilia, Peru și Ecuador, nu?
– Exact. Și, cu treizeci de ani mai devreme, către America. Apoi, au început să vină latinoamericani în Italia. Iar Genova e un oraș de tranzit, un oraș-pod, unde nu se întâmplă nimic la modul constant, și totuși ceva se schimbă, tot timpul. E paradoxul orașelor de graniță.
– Creuzete de revoluții.
– Așa e. Ca un bec roșu intermitent, martor a ceva. Există, de exemplu, un conflict portuar încă din 1950. A propos, blugii se nasc în Genova, îi poartă salahorii din port, și marinarii. Blue Jeans sunt, de fapt, Blue Genoa. Oraș-pod. Eu sunt obsedat de poduri. Știi, podurile nu sunt nesfârșite. Au o finalitate. Dar există un scop clar al podului, duce către ceva. Genova e un pod, și îl ador. De aceea iubesc orașele de graniță, cum e și Aradul. Pentru că înseamnă schimbare.
– Orașe în care totul pare neschimbat, dar în care se schimbă tot timpul ceva.
– Genova avea, astfel, factori predispozitivi pentru a dezvolta subculturi foarte stranii. Inițial, nu îți vine să crezi. Bande, care comunică între ele prin culori și semne distinctive? De ce să facă așa ceva? Dar, după multe investigații, am avut șocul de a descoperi o realitate incomodă. Incomodă chiar și pentru mine, deoarece nu îți face plăcere să afli că în orașul tău, pentru care ai o anume afecțiune, se întâmplă astfel de lucruri. Dar, din punctul de vedere al jurnalistului, trebuie să îl scoți la iveală. Și asta aduce o grămadă de responsabilități. Pentru că există, astfel, o pată pe orașul tău. Și tu pui această pată. Sau ești unul dintre cei care „pătează”. Însă, a nu spune despre asta e mai rău. Înseamnă a ascunde ceva sub preș. Și, chiar dacă ai scuza unui patriotism local real, responsabilitatea numărul unu a unui jurnalist este de a afla adevărul, oricât de dur și neplăcut ar fi acesta.
– Ai perfectă dreptate. Vom reveni, sunt sigur, asupra acestui subiect. Spune-mi mai departe, rogu-te, despre acea seară, să-i spunem seara numărul unu.
– Da. Tot într-o seară de vineri s-a întâmplat momentul în care am întâlnit prima oară fenomenul bandelor.
(În curând, partea a doua a interviului)
