Acum câteva zile, sau săptămâni, sau ieri, nu mai ştiu exact, deoarece nu-mi notez decât datele când vine băiatul cu cititul repartitoarelor de căldură, ca să nu fiu acasă, deci, zilele trecute, am citit, într-un cotidian local, am citit deci un editorial scris de un semicunoscut ziarist de pe la noi, dar cu pseudonim, să nu cumva să ne prindem. I-aş spune autorului aproape ziarist de investigaţie, dar nu e, cum nu e nimeni din arborele mai mult sau mai puţin genealogic al domniei sale. Nu o să comentez personajul mai mult decât trebuie, pentru că i-aş da o prea mare importanţă. Apelativul „om de nimic” se referă, în fapt, la o rădăcină umană, care nu apare defel în cazul specialistului în limbi pe care l-am menţionat, deja, prea mult.
În fine, pentru a nu judeca fiinţa, ci ceea ce dejectează, pardon, scrie, mă voi opri asupra celor scrise de ilustrul formator de opinii. Deci, în materialul cu pricina, aproape bine scris, de altfel, era deplânsă soarta mastodonţilor industriali ceauşişti, într-o apatică şi patetică aftă de populism căcăcios. Să fim înţeleşi, e groaznic faptul că oamenii rămân pe drumuri, dar să nu uităm că e vorba de management mai mult decât defectuos, e vorba de tehnologii învechite şi e vorba de muncitori cel puţin nepregătiţi. Şi de bani, mulţi bani, aruncaţi pe fereastră. Nu o să vorbim despre nivelul de lene din aceste vechi relicve comuniste, nici de consilii de administraţie, pline de politruci locali, de fapt lingăi de partid, cu remuneraţii obeze de-a binelea, nici de faptul că, decenii la rând, s-a furat ca în codru sau ca în Rangheţ, şi au furat toţi, şi nu s-au oprit decât atunci când n-a mai rămas nimic de furat.
Amintiri din copilărie, cu muncitori de la CPL care aveau mobilă sculptată în apartamentele din Vlaicu, mobilă pe care nu şi-ar fi putut-o permite din toate salariile vieţii, cumulate, cu cei de la UTA, cu dulapuri pline de prosoape, amintirile astea nu îmi dau pace, şi n-ar trebui să ne mire că, la un moment dat, magazinul s-a închis. Ei, dar, cel puţin în categoria de pregătire divizia D, mentalităţile au rămas cam la fel. Majoritatea urlătoare a început să dea cu lingura-n tingire, cum că să aibă statul grijă de ei, că ei sunt toţi tipi faini, doar şefii lor sunt hoţi. Acei şefi pe care tot ei i-au ales, la loviluţie sau după aia, şefi care au fost plantaţi de către fuhrerii locali, indiferent din care parte veneau.
Revenind la autorul băşinii cu ramificaţii. Pe lângă toate aiurelile proletcultiste amintite, reminiscenţe ale unui trecut de pupincurist sadea, ni se aruncă aiuritorul motiv al tradiţiei. Cum se duc ele, simbolurile oraşului, săracele, şi noi, oameni fără suflet, cultură şi alte alea, nu luptăm să menţinem icoanele comunismului în viaţă, să se bucure muncitorii aproape disponibilizaţi, directorii incompetenţi, secretarele ofilite, şi autorul nostru, aruncat de soartă în această lume crudă.
Păi măi dragă, de unde până unde să ne vorbească domnu’ de simbolistică? E cam tot aşa cum ai vorbi despre moralitatea demersului dumisale. Adică nu ai cum. Din cauza celor de tipul, chipul şi asemănarea autorului amintit, s-au creat mari confuzii şi amăgiri, cu efectele pe care le ştim toţi. O să revin asupra subiectului, altădată. Plus că, dacă te prinzi abia acum că Aradul e praf, e ca şi cum ai aştepta ultima serie din Harry Potter ca să afli că Valdemort e un vrăjitor rău.
Acum ceva timp, am fost şi eu subiect al unui editorial scris de autorul mai sus amintit. Bineînţeles, semnat cu pseudonim, pentru că virgulă curaj şi asumare. Şi nu era un hors de l’oevre. După trecerea perioadei tampon, observ că arta compromisului e mai bine asezonată formatorului de opinii. Aşa că, de la găozar la mega-găozar, toată stima şi la mai mare!
2 comentarii. Leave new
Delicat precum un tractor
Ar fi meritat ca acestui Găozar să-i menţionaţi şi prenumele.
Şi apoi, nu e corectă d.p.v al genului! Găoază, e de gen feminin!
Dacă vă gândeaţi la „cur”, trebuia să-l scrieţi.
Cred că sinonimul găoazei e cur, sau vagin (?).
Greşesc ?