ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE!…
(… din Legile lui Murphy…)
– XXIII –
… dar „CĂDEREA POATE FI ȘI PE ORIZONTALĂ!…” (Pseudo-Murphy)
(a cincea parte)
A. „Și’om mere tăți pe o cărare, / cătră… cabina de votare”…
… (traducere în româna ardelenească)… Aceste două versuri le țin minte de peste 40 de ani și mi-e teamă că nu le voi uita veci-pururi… Ele îmi sugerează the big picture: un șir nesfârșit de oameni își așteaptă înfrigurați, crispați rândul la o unică budă de țară, în fundul curții… unii sunt cu voma-n gât, alții, mai că fac pe ei… toți se bulucesc s-ajungă cât mai repede la… Dar, despre ce este vorba? Despre votare!… Nu se spunea, în popor, că „votezi cu Iorga” sau că „te răstești la bocanci” atunci când ai o „Atitudine disprețuitoare față de stomac”? (Salut voios de pionier!, Ilf & Petrov!). De fapt, „atunci”, era invers, stomacul avea o atitudine disprețuitoare față de noi… Ei bine, în anii „aceia”, când era de mers la vot, ce entuziasm pe toți aplaudacii, ce emulație generală bine „dirijată” de „sus”, ce hore, cântece, chiuituri de fericire… cei tineri (de azi!) ați ratat o ocazie uriașă de a „savura” Capriciile lui Francisco Goya în versiune daco-getică, într-o pinacotecă din Ceauschwitz!… Să fi îndrăznit atunci să „nu frecventezi” acea „pinacotecă”?… Era o formă de sinucidere. Poeții de curte, „mai lingăi decât lingăii” se înghesuiau, mai abitir ca la respectiva budă, dar nu pe acea „cărare”, ci în coloanele ziarelor epocii, drapate sărbătorește în kitsch-ul comunist… Curgea cu versuri mobilizatoare, cu ditirambi înfoiați până la plezneală, cu o stridență versificatoare ce l-ar fi făcut și pe un surd să se zgribulească de fiorii auditivi. Neavând altceva de citit, mă hlizeam, mut de uimire, la „producțiile” literaților/literatorilor vremii printre care întâlneai și nume despre care se știa că sunt „decente”… Dar, „fă-te frate și cu dracu’, până treci / te trece puntea”!… Iată că mi-au rămas „pirogravate” în memorie versurile de început ale acestui paragraf… Dacă m-ați fi văzut cum râdeam cu lacrimi… eheheee…, dar nu era râsul meu!…
Am început mini-serialul acesta (Căderea poate fi și pe orizontală) , sub auspiciile vechiului și plăcutului mie gând șugubăț din panoplia Murphy… mânat de isteria ce începe să cuprindă Românica – „quadrialegerile” lui 2024… Încă, la nivelul prezentului rând ce-l scriu, mai sper să închei aici, această plimbare ideatică și zglobie, generată de mărețul/mărețele eveniment/e ce ne „paște/pasc” în fatidicul an… „Vițelul de aur”, „Sfântul Graal”, „Fata Morgana”, „Discipolul Diavolului” ( să mai continui? Puah!) și în strictul prezent, nu reprezintă decât PUTEREA, i.e., Găina (sau altă zburătoare…) cu ouă de aur, pe care orice politician și-o dorește în cotețul său!…
B. „Un… ciolan, numit dorință”…
Pace, Maestre Tennessee Williams! – ți-am „furat ”=„tramvaiul” și l-am „adaptat”…electoral… vreau să spun că l-am „propus” candidat în alegeri…
Am mărturisit-o în nenumărate rânduri (inclusiv în „paginile” din Critic Arad): nu cred nici în libertate, nici în democrație. Cu riscul de a mă repeta: prima este iluzia că poți face ce vrei, a doua este iluzia că faci ce vrei. Față de libertate, care este o utopie, democrația, mai ales democrația reprezentativă este o farsă! La fel, nu cred în teoria/teoriile conspirației, dar nu mai sunt tot atât de sceptic în fața conspirației/conspirațiilor – ca atare… Ce am eu totuși și totuși cu democrație reprezentativă (= delegarea „în sus” a prostiei)? Păi, X nu poate reprezenta pe Y (sau mulțimea de y-1,…y-n), căci X se reprezintă – în primul și primul rând – pe sine, interesele sale; fie conștient sau inconștient! O să mi se răspundă: păi, da, e logic: dacă cineva (X) reprezintă pe altcineva (Y, y-iii), atunci X doar „reprezintă” (pe…), nu se „identifică” (cu…); așa ceva este imposibil… Corect, accept. Dar CE rezultă, logic, de aici, în cazul „democrației reprezentative”? Ha? Doar realitatea depășește ficțiunea… Și, să știți, nu numai la noi, în Românica, ci și pe la case mai mari, de pildă, aici în Britain… iubita mea Engliterra, teritoriul Majestății Sale Britanice… Ce să mai zic de Uncle Sam!… yankeii sunt maeștri la acest capitol… M-am întrebat în nenumărate rânduri: de ce oamenii politici (cinstit: doar marea lor majoritate !) sunt de o calitate atât de slabă? Când sunt la nivele inferioare, parcă nu prea contează, dar când ajung on the top? La o sumară analiză psihanalitică, ar sări în ochi narcisismul maladiv care zace în oricare din noi sub masca de amor propriu. Este o chestie ce ține de natura noastră biologică: cu cât ești mai tâmpit cu atât mai mult te defulezi, compensezi prin grandomanie, alimentată de Narcis-ul din tine. Te vezi Mesia, nu o faci din perversiune (neapărat), o poți face și din (falsă) convingere, dar „micimea” îți stimulează acea parte de ADN care îți asigură instinctul de conservare: și cățălul/potaia latră de i se rup bojocii în fața simplului mârâit al dulăului. Chiar și în lumea oamenilor de spirit elevat, de înaltă cultură și educare, școlire… dracu’ își vâră coada sub formă de mândrie personală, grandomanie, antipatie, intoleranță, idiosincrazie etc… Chiar dacă aceștia ar putea forma o meritocrație sau tehnocrație… Cea mai tragică și hidoasă imagine este cea a „gloriei ereditare”, a celor ce nu mai trebuie „aleși” pentru că sunt deja „aleși”, ajung parlamentari, în genere – conducători ( în alte ierarhii – lorzi, pairi, conți, duci, prinți…regi!… ) pentru simplul fapt că descind din cine descind!… Ultimii sunt super-meritocrația cu patalamaua „sângelui albastru”. Dar pentru asta e nevoie de un scurt excurs, cât mai succint:
(i) Întâi, un exercițiu de imaginație (și memorie). Cu siguranță, ați văzut pe viu, sau în filme, ce se întâmplă în lumea animalelor: de mici, cei mai „forțoși”, mai zdraveni, mai puternici se impun în fața semenilor lor (plecând de la elementul fundamental – hrana). Se stabilește rapid o ierarhie!
(ii) Și în lumea oamenilor e la fel: din adâncurile adâncurilor istoriei, de la ceata primitivă, cel mai tare se va impune în fața celorlalți, mai slabi („mai tare”, în primul rând fizic, apoi, prin inteligență, ingeniozitate, capacitate de convingere ș.a.m.d.); „de ce trebuie să mă ascultați voi pe mine?… pentru că așa <<vor mușchii mei>>, pentru că…, pentru că <<sunt mai dăștept>> decât voi…” Aici acționează și o lege a naturii, selecția și, prin ea, evoluția… De aceea Nietzsche avea dreptate când susținea că morala este pentru cei slabi, credința pentru cei năpăstuiți… da! „Dumnezeu a murit!”
(iii) Cei ce-l vor asculta, îl vor servi cu credință pe „șefu’ ”, vor fi răsplătiți. Cu ce? cu diferite bunuri, cu pământ, în genere, cu „titluri” care se moștenesc ereditar, „neam de neamul lor”. Probabil că cei de la „capul lanțului” au ceva merite… dar ceilalți, urmașii? Eu doar păstrează titlurile și – aferent – privilegiile, deși pot fi niște neghiobi, niște gloabe de oameni… Azi, la noi, nimuricii ăștia cu pretenții elitare, se mai numesc beizadele… În Vest se poartă după prenume (!) un „of”, „de”, „von”, „della”…, urmat apoi și de obicei de un topinimic. Ne adresăm acestora cu, your highness, votre altesse, vostra altezza… mai spre „jos”, Sir… (cu corespondenții lor feminini – unde e cazul…)
Nu vă sună jenant de cunoscut cele înșirate mai sus? S-a schimbat lumea chiar așa de mult? Suntem azi mai deștepți decât „brutele” de odinioară? Să nu ne consolăm cu gândul că cei vechi erau mai idioți decât noi… În realitate (din nou!…) „panoplia”, „legiunea de onoare” Murphy spune ceva cu miez – Inteligența este o constantă; populația lumii este în creștere!…
C. „Chiar și pe cel mai înalt tron din lume, cineva încă stă pe fund” (Michel de Montaigne)… Chestia e: ce fel de „tron” și ce fel de „fund”?
Vă imaginați ce s-ar întâmpla dacă în Românica ar fi posibil să se cumpere titluri nobiliare? Doamne ce-ar fi! Buluceală e puțin spus! Cum nu e cazul, românașii noștri se mulțumesc și cu cumpărarea de… titluri de doctor… Dacă ar fi mintea de vânzare, mă îndoiesc că s-ar găsi mulți amatori… De ce? E mai confortabilă PUTEREA! Și la cumpărare și la preț și la „beneficii”. Puterea este ținta tuturor alegerilor, la toate nivelurile. Dar ce dracu’ înseamnă „puterea” asta? Ehei, multe!. S-o luăm metodic: A deține puterea (politică, în primul rând!) înseamnă dreptul de a lua decizii. Ce fel de decizii? Cele legate primordial de distribuirea/redistribuirea resurselor. Ce fel de resurse? Înainte de toate, cele materiale. De aici „dacă nu curge, pică”… totul. „Puterea informală”, este ceva alunecos, efemer, relativ. „Puterea formală” este cea legitimată prin alegeri și, ca atare, va fi recunoscută volens-nollens de toată lumea. Ea este puterea politică, „nodul” întregului imbroglio de interese și – într-o viziune piramidală – ea crește cu cât urcă spre „vârful piramidei”, deținătorii sunt tot mai puțini (mergând spre „vârf”) dar tot mai „forțoși”… Cu cât ești mai sus, pe un plan care se tot îngustează, cu atât crește aria de exercitare a „forțoșeniei” tale… Cine e la „vârf”? Întrebare greșită! Una este „ce se vede” la „vârf” și alta este cine își „exercită în mod real” poziția de „vârf”. Formal, „vârful” și oligarhia lui sunt „garantați” prin elementele de forță ale statului (de când lumea!): armata, poliția, justiția, administrația, mecanismele de constrângere (de la amărâta de amendă, până la limitarea libertății fizice și chiar până la… (mă uit cu pioșenie… în „sus”…, deși ar trebui să privesc „în jos”…). Politicienii sunt „actorii”, instituțiile „democratice” sunt „scena”. Dar cine e „autorul scenariului” și… mai ales… regizorul? Avem aici nevoie de un nou „big picture”, care se prezintă dilematic: este lumea asta „o mare” de „ordine” unde există „insule de dezordine”, sau invers, „o mare” de „dezordine”, unde există, pe ici, pe colo, „insulițe de ordine”? În concordanță cu principiul entropiei, eu aș paria pe cea de-a doua variantă. E mai plauzibilă și, culmea, mai omenească. Aici și acum putem vorbi pe șleau de conspirație și nu de teoria conspirației…
D. „Nu sta pe gânduri, intră în rânduri!”… Nea’ „Big Brother”, zis, la noi, Agamiță Dandanache, veghează!
Cum se prezintă situația „pe teren”? În grupurile relativ mici treaba ar trebui să meargă „unsă”, i.e., simplu și rapid. Cât o fi complicat ca un micro-grup uman să „cadă la pace”, să ajungă la un acord cât de cât, acest lucru se realizează relativ corect. „Se alege” cel considerat cel mai „reprezentativ” pentru interesele grupului respectiv. Mai „în sus” începe „balul”. Problema este cine „candidează”? Un „independent”, nu are nici o șansă, căci nu-ajunge chrasima, garanția că se pricepe le ce „trebe”… Rarissime sunt cazurile când un astfel de specimen (inconștient sau cu mentalitate de sinucigaș) răzbește… „Candidatul” vine de la „centru”… este impus politic… Apar acei „țipțări” numiți propagandiști sau ”formatori de opinie sau, mai nou, „influenceri”. Ăștia încep „vrăjeala”, deși poate nu cred nici o iotă din ceea ce la iese pe gură sau în scris, ei „melițează” pentru că sunt plătiți să o facă. Și o fac. Cine „scrie scenariul”, cine „regizează” spectacolul? Ei bine, așa ceva nu-i la vedere; în lumina rampei ies „păpușile politice”, în obscuritatea culiselor se află nevăzutele și neștiutele „grupuri de interese” (preponderent, economice), ele „trag sforile” pentru că dispun de cea mai perfidă putere – puterea banului! Și între ele există o ierarhie care, în final, se reduce la „tătucul”… Așa da, democrație! „Tătucu’ ” veghează și impune. După propriile sale interese, și narcisisme. După „plăcerea puterii”. În jurul său se strânge o oligarhie la fel de obscură. De aici pleacă toate, iar pe scenă intră – bine dresați – politicienii de fațadă. Și ei au interesele lor (îi doare undeva la… „spate”, de faptul că ar trebui „să reprezinte pe…” sau să susțină și să promoveze interesele celor care „i-au ales”, i-au „aruncat în scenă”). Dar aceste interese „ale lor” sunt bine jucate la „taraba” adevăraților deținători ai puterii… Ei se schimbă rar, eventual dacă cel de „sus” îi cheamă „să de colțu’ ” sau „îi face să dea colțu”… Cei la vedere, politicienii, sunt supuși principiului rotării/ rotației „cadrelor”. În orice societate se cristalizează și funcționează un astfel de sistem. Îmi pare rău s-o spun… Acesta poartă uneori numele de Mafia, Cosa nostra, N’Dragheta, Yakuza, P.C.R. (pile, cunoștințe, relații), mai știe dracu’ ce alte denumiri… De aceea o dictatură luminată ajunge, culmea!, de preferat: totul se face pe față, ostentativ, dar eficient, rapid, functional… Nu mai contează în interesul cui… Ce s-a ales din biata democrație reprezentatitvă? Praf și pulbere. Important este să înțelegem lecția: oamenii politici nu sunt, cu adevărat, „politici”; ei sunt „măștile” unor forțe ascunse, foarte rare la vedere. Politicienii își mlădiază și ei interesele după cum cântă „prim-violonistul”, „marele șef din ceață”, sunt și ei mici ageamii nefericiți… acolo… Asta-i conspirația și nu teoria conspirației. Loco și aiurea… Căci, vorba lui Einstein – „Orice prost poate să știe. Scopul este să înțelegi”… Și atunci să nu-i dai dreptate lui Henry Adams „Un prieten la putere este un prieten pierdut”?… De aceea, de la Clavecinul bine temperat al lui Johann Sebastian, trebuie să ajung la Anarhia bine temperată, i.e., un „instrument” la care „cântă sau interpreteză” cineva, ceva…
No Servus, și sper… să ne „revedem”!… Cum o vrea cel de „sus”…
Citește și:
- CĂDEREA POATE FI ȘI PE ORIZONTALĂ!… (4)
- CĂDEREA POATE FI ȘI PE ORIZONTALĂ!… (3)
- CĂDEREA POATE FI ȘI PE ORIZONTALĂ!… (2)
- CĂDEREA POATE FI ȘI PE ORIZONTALĂ!… (1)
- AICI – Mai multe Opinii ale autorului
