Cronica, la nervi, a unei generații pierdute

De două lucruri mi-a fost teamă în toată cariera mea de ziarist: de cronica de sport și de cronica culturală. Am fugit de ele ca dracu de tămâie pentru că, în mintea mea, erau niște chestiuni foarte sofisticate. Dar, uite că până la urmă am ajuns să o fac și pe asta. O cronică despre meciul unei generații pierdute.

Încerc pe cât de mult pot să evit invectivele și atacurile grobiene. Nici măcar nu vreau să pomenesc de meciul de ieri. Dar vreau să vă exprim o frântură de amărăciune ce picură din ce în ce mai des prin venele mele. Nu sunt curios de ce Iordănescu nu bântuie prin cimitirul Belu, ci se reîncarnează în antrenor de națională. Nu sunt curios nici de ce Sânmărtean nu a fost folosit așa cum trebuie. Nu am nici o întrebare legată oportunitatea folosirii unui sistem defensiv într-un campionat european de fotbal.

Dar vreau să vă întreb, dragi fotbaleatori, de ce, maica mamii voastre, vă pufnește râsul atunci când e intonat imnul țării? De ce nu aveți vlagă atunci când jucați sub culorile drapelului național? De ce credeți că orice vi se cuvine și că nimic nu vi se poate reproșa? Sunt curios să aflu cum vă vedeți voi, pe voi, în mintea voastră. La fel cum aș vrea să aflu câte remușcări și procese de conștiință aveți atunci când simțiți cea ce simțim noi acum.

Dar , astfel de lucruri sunt imposibile. Pentru că voi nu aveți nici simpatie, nici empatie. Aveți doar aroganța de prost gust a țăranului care a avut noroc în viață și care pentru trei lovituri de picior e plătit mai bine decât la săpat de șanțuri sau prășit de cucuruz. Sunteți eșecul unei generații care a învățat că se poate trece prin viață și fără muncă și fără efort. Sunteți idolii noii ordini românești.

Și de aceea vă detest din tot sufletul meu!