Dorul de teatrul arădean m-a determinat să merg la piesa emblematică a lui Victor Ion Popa – „Take, Ianke și Cadîr”, jucată în sala mare a Teatrului Clasic din Arad în data de 17.09.2016.
Din pricina faptului că auzisem multe despre această piesă bine cunoscută din repertoriul teatrului românesc, în ciuda conduitei mele de a nu avea așteptări de la artă, m-am înarmat de acasă cu elemente subiective care se doreau a fi satisfăcute. Și nu am plecat dezamagită. Mi-a plăcut patosul cu care unii actori au interpretat această piesă, mesajul transmis, modul în care au fost satirizate defectele omenești care se presupun a exista în funcție de nație și viziunea fiecăruia asupra aspectului economic.
SPOILER ALERT! Povestea de dragoste care ține loc de nucleu al piesei a trecut în plan secundar, iar conflictul dintre orgoliu, credință și conservatorism au reprezentat fundamentul piesei. Cele trei personaje principale se deosebesc între ele prin religie și concepții, reprezentând deopotrivă dovada că în ciuda diferențelor se poate conviețui în vecinătate și armonie vreme de 30 de ani. Tema principală rămâne, totuși, iubirea dintre copii din aceeași ierarhie socială, care transcede datinile, preconcepțiile și presiunile exterioare, promovând unitatea, chiar dacă prin anumite sacrificii. „Take, Ianke și Cadîr” este despre partea malignă a societății, un text deosebit, înarmat cu sarcasm fin și mult comic.
Îndemn oamenii de orice vârsta să dea o fugă la teatru, îndeosebi la această piesă care merită aproximativ două ore din timpul fiecăruia. Îmi doream ca sala să fie plină, drept pentru care mi-am cumparat bilet din timp, lucru ce nu s-a întâmplat… M-a bucurat, însă, că printre spectatori s-au numărat și mulți tineri, ceea ce îmi păstrează vie încrederea în generația mea și în bun-gustul de care dau dovadă.
Ca o ultimă observație, doresc să ironizez puțin obiceiul oamenilor care se pretind culți și care mențin valul de aplauze mult după ce fiecare actor și-a exprimat plecăciunea. Acest obicei este unul profund înrădăcinat în comportamentul spectatorilor de teatru. Eu cred ca oamenii aplaudă atât de mult mai degrabă pentru că „așa se face” și, mai mult sau mai puțin din aprecierea exacerbată față de actori. De data aceasta am putut observa sictirul de pe fețele actorilor cu privire la acest gest. Mă abțin, nu zic mai mult. Poate că mi se pare…
Notă: Am atașat imaginea de pe site-ul oficial al teatrului, pentru că am respectat regula de a nu face fotografii în sală.
