Deja a devenit obositor să citești despre cum Igor Bergler l-a copiat pe Dan Brown sau, dacă ar fi să ne luam după descrierea făcută pe una dintre coperțile sale, suntem niște mici frustrați dacă refuzăm să îl citim pe acesta doar pentru că are succes și pentru că și-a vândut cărțile în zeci de mii de exemplare, precum Umberto Eco.
Posibil ca domnul Bergler să fii folosit în Biblia Pierdută întâmplări similare cu cele pe care le găsim în Codul lui Da Vinci,precum incipitul, simbolurile, puzzle-ul care pe care protagonistul trebuie sa-l construiască sau misiunea pentru care acesta a fost ales, aici doar că nu vorbim despre un Sfânt Graal, ci mai degrabă de o Biblie, și anume, Biblia pierdută a lui Gutenberg, face același cunoscut apel la Societățile Secrete sau la tema universală a Cavalerilor Templieri, o femeie care apare de nicăieri și care se oferă să îl ajute pe Charles Baker în îndeplinirea unei misiuni pe care a moștenit-o din familie, ca făcând parte din Breasla Brutarilor, după cum îi sugerează și numele (trad. Baker=Brutar), femeie care, de data aceasta nu este un personaj antagonist sub o mască simpatică, după cum ne-am obișnuit din scrierile lui Dan Brown, ci face și ea parte din aceste celebre Bresle, și anume cea a Pantofarilor, fiind in personaj indispensabil pentru întelegerea conspirației care are loc pe un plan global și pe care, protagonistul nostru abia începe să îl cunoască.
Avem vampiri, îl avem pe Dracula, avem societăți secrete și mistere, și îl avem pe Charles Baker, un fel de Robert Langdon reloaded, dar ceva mai snob, care pare să cunoască toate băuturile fine și hotelurile de lux din lume, care conduce un Aston Martin, e un profesor charismatic și iubit de către studenți, dar nu foarte agreat de colegii săi, de o inteligență sclipitoare și cu un talent nativ pentru a descifra mistere, și care, spre deosebire de tatăl său, acesta duce mai departe moștenirea ocultă a bunicului său, acceptând cu nonșalanță o viața la limita imprevizibilului.
Știam despre „Biblia Pierdută” a lui Igor Bergler din 2015 când îți era practic imposibil să te ascunzi din calea reclamelor și strategiilor de promovare excelent puse la punct. Ca studentă în domeniul Publicității trebuie să recunosc că e impresionant. Reclame guerilla, pe internet, afișe sau banner-ele din oraș îți transmiteau că aceasta este cea mai grozavă carte din ultimii 20 de ani. Am rezistat să o cumpăr până în această vară când am găsit-o cu 50% reducere și mi-am zis că trebuie să înțeleg ce e cu toată vâlva din jurul acestei cărți.
Cu toată modestia, la vârsta mea nu prea înaintată, și cu un număr modest de lecturi, după cum mi-au permis si anii, am reușit să construiesc punți de legătură pentru ceea ce urmează sau e plauzibil să se întâmple, și nu de puține ori, am realizat că acțiunea romanului este una predictibilă, referințele din text și informațiile pe care Igor Bergler ni le oferă sunt, din nefericire, mult prea accesibile oricui a deschis în viață măcar câteva cărți.
Astfel, la târgul de carte din această toamnă am cumpărat cea de-a doua parte a „fenomenului” stârnit în jurul „Bibliei Pierdute” și anume, „Testamentul lui Abraham”.
În această carte aflăm că din partea mamei sale, aceluiași Charles Baker, îi curge prin vine sângele celebrei și controversatei familii Visconti, din Italia. Și când te gândeai că acest personaj, mai badass (trad. dur, șmecher) nu are cum să devină.
O altă carte, un alt mister prin care se speculează că renumitul Abraham Lincoln ar fi fost indiferent cauzei rasismului până când s-ar fi imprietenit cu un om de culoare la ferma celui mai bun prieten al său și care, i-ar fi promis că îi dezvăluie un mare secret, legat de Biblioteca din Alexandria și o societate secretă pe numele ei, Omnes Libri, cu condiția să abolească sclavia din America.
Pe deasupra, în timpul unei conferințe la fel de mega ultra secretă, a celor 12+1 membrii, care, prin influența, puterea și averile pe care le dețin, fac parte din acei puțini 1% care conduc lumea și iau decizii la nivel planetar, se face aluzie la Donald Trump cu sloganul său emblematic ”We will make America great again” (trad. Vom face America grozavă din nou), fapt ce mă determină să văd în Igor Bergler un scriitor cu ambiții de vizionar.
Nu pot spune despre stilul literar al lui Igor Bergler că este unul prozaic. Ci trebuie să recunosc că am fost destul de impresionată de cursivitatea sa și de felul în care și-a construit din punct de vedere stilistic acțiunile din text. În schimb, personajelor sale le lipsesc nuanțele, fiind conturate vag și fără a reuși să mă facă să empatizez cu ele.
Spre deosebire de „Biblia Pierduta”, „Testamentul lui Abraham” este simțitor mai bine documentat, dar pentru mine, ceva mai plictisitoare. Per total, din păcate, aceste cărți se dovedesc a fi mai potrivite pentru oameni care nu cer foarte mult de la o lectură, în afară de puțină acțiune și suspans, și personaje care trăiesc în lumi fabuloase și de lux la care un om simplu nu poate decât să se raporteze prin fantezie, pentru a-și mai condimenta puțin viața. Iar în cele din urmă, prețul pentru o carte este cam mare.
P.S.: Un extras din Testamentul lui Abraham de Igor Bergler despre Igor Bergler.
„[…]-Aia ce e?
-Biblia Pierdută, zise bărbierul, care se chinuia să înțeleagă ce îi spusese preotul.
-A. Autorul îmi e prieten bun, cumătrul Bergler. Se pricepe mai mult să inventeze abureli decât la altceva, e adevărat. Invențiile sale sunt interesante, începe multe, dar nu termină nimic. Trebuie să așteptăm cărțile a doua și a treia. Să avem înțelegere. Poate pronia cerească va coborî în fine și asupra lui. Se grațiază! Deocamdată.[…]”
Sursă foto: Facebook
