George Roșu este un artist care mie îmi place foarte tare. Ilustrațiile și desenele sale sunt pline de conținut inteligent, sarcasm și „vorbe de duh”.
L-am descoperit prin 2014, aparent întâmplător, în timp ce eram cu nasul prin cărțile de la Cărturești. Am cumpărat pe moment una dintre agendele cu design creat de el și de atunci i-am tot urmărit activitatea online. Mare amator de povești, cafea și iubitor de pisici, este unul dintre oamenii de care România ar trebui să fie mândră că îi are. Pare să fie la curent cu tot ce mișcă, iar desenele sale curg, în consecință, ca o reacție mai mult sau mai puțin subiectivă la evenimentele care pentru el au însemnătate. Nu cred că e mult spus faptul că George Roșu are o sclipire de geniu, care se manifesta atât prin text,cât și prin font și culoarea de fundal aleasă pentru fiecare ilustrație. După doi ani de la descoperirea mea, nu pot decât să mă bucur că am ajuns să colaborez cu el și să-i iau un interviu (primul meu interviu).
Patricia Hodăjeu: Când ai început să îți dai seama că ești atras de latura artistică a vieții?
George Roșu: Cândva, prin clasa a 7-a cred, eram „ăla care desenează” din clasă. De atunci fac asta. Nu prea ştiam eu atunci ce e aia „ artist”, cum nici acum nu sunt sigur că am înţeles, dar îmi plăcea să fac asta mai mult decât altceva.
P.H: Există vreun lucru/ loc din care îți iei inspirația?
G.R: Nu mi-o iau. Vine pur şi simplu. Poate fi o chestie care mă interesează, o întâmplare, o vorbă, ceva care mă mişcă cumva, mă enervează sau mă face să râd.
P.H: Ai vreo temă preferată? E ceva ce îți place în mod deosebit să materializezi?
G.R: Îmi place să povestesc întâmplări trăite de mine sau de alţii. De fapt nu întâmplarea în sine cât să redau o stare din aceea întâmplare. Ah, şi pisici.
P.H: Care sunt provocările unui tânăr artist?
G.R: Cea mai grea e să se convingă să devină destul de încrezut încăt să creadă că ce face el e important. Mai important decât jobul, maşina, prietenii şi chiar familia. Aşa funcţionează. Aşa se dezvoltă un mecanism care ajută artistul să fie un receptor mai atent. Trăim vremuri când artistul încuiat în atelier ca să picteze cea mai statică natură de pe lume nu mai e suficient pentru un artist. Acum artistul este jumătate, dacă nu mai mult, din opera sa. Ce rămâne este PR şi un pic de meşteşug. Contează cine eşti ca om ca să conteze ceea ce ai făcut ca artist.
P.H: Ce anume îi oferă șanse unui tânăr artist și cât de accesibile sunt acestea?
G.R: Şansele sunt ca în oricare altă meserie, accesibilitatea lor ţine, cum ziceam, de persoana care este artistul. Cu cât înţelege mai repede că nu există acel cadou primit la naştere pe care îl numim talent şi că acela este doar un mit în spatele căruia se ascunde multă muncă, încăpăţânare şi inteligenţă, cu atât mai repede îşi va creşte şansele de a face ce şi-a propus, şi anume artă.
P.H: Oportunitatile si temerile in privinta viitorului…
G.R: Cred că temerile sunt mai clare decât oportunităţile. Mi-e teamă că siguranţa asta pe care o luăm ca garantată să nu fie chiar aşa de reală pe cum credem că este. Drept dovadă observăm cum lumea se schimbă în jurul nostru aproape peste noapte, vezi cazul Turcia, cazul SUA şi cine ştie ce mai urmează. Ceea ce azi e permis şi perfect logic sau legal, mâine ar putea fi considerat illegal, boală psihică sau chiar înaltă trădare.
P.H: Care sunt așteptările tale de la 2017?
G.R: Două expoziţii pentru 2017 deci aştept să fiu în stare să le fac bine J
P.H: Sunt curioasă cum creezi. Mă întreb dacă faci parte din soiul ăla de oameni care trăiesc cu o hârtie și un pix lângă noptieră pentru momentele în care îi lovește subit inspirația?
G.R: Cele mai bune idei sunt şi vor fi acelea pe care le uit. Am mai multe medote de notat idei. Şi hârtie şi pix lângă pat şi reportofon pe stradă sau câteva zeci de agende începute şi lăsate prin buzunare şi prin genţi.
P.H: Un artist care te inspiră?
G.R: Nu ştiu dacă mă inspiră artiştii, mai mult mă inspir din viaţă şi situaţii cu care mă întâlnesc. Îmi place genul Acela de artă coerentă dacă se poate şi cu umor şi cu text
P.H: Ce emoții dorești să transmiți sau să invoci prin desenele tale?
G.R: Cel mai mult aş vrea să nu lase privitorul indiferent, cum mă lasă pe mine ilustraţiile frumoase sau drăgălaşe şi atât. Măcar să îl fac să ridice o sprânceană sau să îl enervez. Măcar atât.
P.H: De câtă vreme stai în Cluj și ce te-a determinat să te muți aici?
G.R: De mult plănuiam să vin în Cluj de tot. E altfel. Îmi place cum se poartă oamenii şi că sunt cumsecade. Chiar sunt. Mi se pare diferit de celelalte oraşe din România pe unde am stat mai mult. E mai european. Cumva s-au aliniat nişte treburi şi am reuşit să ne mutăm aici , acum 5 luni, unde plănuim să rămânem.
Aruncați și voi un ochi la desenele lui http://cargocollective.com/ și zâmbiți!
1 comentariu. Leave new
Acest indemn, în fapt o poruncă, un ordin ferm, chiar dictatorial, ce frizează cu perioada lui Fidel Catro când era viu, dar neîndoios, semnifică talentul autorului.
În subliminal, se poate decela un umor solid, indestructibil, ala Mircea Crişan sau Mircea Dinescu. Da! Mircea Dinescu, când, mestecând în cratiţă alături de nepoata Mamei Omida, la moşia din Cetate, încearcă să o sărute, dar avânt o masca de lavandă unsuroasă renunţă.
Să nu mori de râs !? Tipa simulează, că refuză să-şi scoată masca, dar finalul e apoteotic!
Voinţa învinge ! Dinescu ia un servet de bucătărie, şi face curăţenie!
Două buze groase, se lipesc ca nişte ventuze, pe derma degresată!
Rumoare, hohote de râs, aplauze!