Prima dintre o serie de cronici despre marile opere clasice și moderne ale teatrului și operei este o întâmplare demnă de a fi pusă în fruntea bildungsromanelor, și anume povestea lui Parsifal, pusă pe note de către monumentalul compozitor german Richard Wagner care întrunește atât referințe de subtilă analiză psihologică, cât și elemente cu valență religioasă.
În jurul compozitorului Richard Wagner (1813-1883) gravitează controversa, fiind post-mortem asociat cu mișcarea anti-semitica și despre care se tine a crede că l-a influențat pe Hitler, prin eseul său Das Judenthum in der Musik (Iudaismul în muzică), devenind astfel un pilon care a stat la baza filosofiei naziste. Cu toate acestea, despărțind omul de opera sa, creațiile lui Richard Wagner au rămas în istorie drept veritabile capodopere ale muzicii clasice.
O creație muzicală în trei acte care durează nu mai puțin de 4h, a revoluționat la timpul său felul în care societatea se raporta la mersul la operă. Dacă până atunci, burghezia și implicit, aristocrații priveau această activitate intelectuală drept un prilej pentru a sta în loje și a socializa, odată cu secolul 19, Richard Wagner a decis să schimbe felul în care reprezentațiile de pe scenă sunt percepute de către auditoriu, cu scopul de a crea un nou teatru. Așa s-a născut Parsifal, operă muzicală adaptată după poemul Parzival al lui Wolfram von Eschenbach, o creație cu puternice elemente mitologice și laitmotive precum credința, renașterea și mântuirea pe fondul călătoriei inițiatice, Sfântul Graal din care se crede că a băut Isus Christos la Cina cea de Taină și complexului Oedip.
Dacă Parsifal (trad. adevărat nerod, prost) își începe călătoria drept un naiv băiat care este protejat excesiv de către mama sa, având o copilărie trăită în sărăcie și un tată despre care nu știa nimic altceva în afara faptului că a fost cavaler, cu timpul va cunoaște iluminarea. Totul începe odată cu decizia sa de a deveni și el însuși cavaler, lucru asupra căruia mama sa își da cu greu consimțământul, dar nu înainte de a-i oferi un talisman. Veșmântul greu primit în dar de la mama sa, alături de învățăturile însuflate, îndemnat prin acestea să trateze fiecare femeie cu respect, să nu arate pic de curiozitate și să nu pună niciodată întrebări, se vor dovedi o povară pe care va fi nevoit să o poarte toată viața.
Ajuns la curtea Regelui Arthur, pretinde a fi tratat precum o persoană nobilă, fapt ce atrage cu sine un tratament zeflemitor din partea curtenilor. Însă, atunci când o fecioară din Împărăție cunoscută pentru faptul că nu a mai zâmbit de ani de zile și pentru indiferența cu care trăiește zilele, la vederea figurii caraghioase al lui Parisfal, înveșmântat în haina țesută de către mama sa, fata începe să râdă din toată inima. Conform unei legende, fata va deveni din nou fericită doar când cel mai bun cavaler din lume se va ivi la palat, fapt ce ia prin surprindere pe toți cei prezenți, întrebându-se dacă Parsifal e într-adevăr cel pe care l-au așteptat. Pentru acest lucru, lui Parsifal îi revine misiunea, ca prin inocența sa, să o ajute pe fată să își regăsească voioșia de altă dată. Lucrul acesta se și întâmplă, iar tânărul devine curând o figură populară, apreciat de întreaga împărăție.
Prin sporita încredere în sine obținută în urma recunoștinței și a validării sale ca și bărbat, Parsifal dorește să își câștige un loc la celebra Masă Rotundă de la curtea regelui, astfel, îl provoacă în luptă pe Cavalerul Roșu, cel mai de temut cavaler de la Curte. În ciuda lipsei de experiență, îl învrânge printr-o singură lovitură, ia sabia și imbracă armura acestuia fiind numit cavaler de către Regele Arthur. Urmând calea progresului, Parsifal este trimis în căutarea Sfântului Graal care i se va arata doar atunci când, ajuns în locul potrivit la momentul potrivit, va pune esențiala întrebare „Cui i se supune Sfântul Graal?”.
Mistuit de puternice sentimente de vinovăție atunci când află că mama sa a murit de supărare și dor atunci când el a plecat, Parsifal întâlnește prima dintre marile provocări ale destinului său. Cunoscând-o pe Blanche Fleur, o tânără fecioară al cărei Castel se afla sub asediu, Parsifal își demonstrează curajul și îi ucide pe toți atacatorii. Drept răsplată, fata petrece o noapte castă împreună cu el, în care îi oferă eroului sfaturi despre viață, iubire și luptă. Continuându-și dis-de-dimineață călătoria, în căutarea unui adăpost, Parsifal întâlnește un pescar care îl îndrumă spre casa sa. La îndemnul pescarului, acesta o ia înainte și descoperă, ajuns acolo, că acel castel nu e altul decât castelul Graalului, iar perscarul e, de fapt, Regele Pescar.
Invitat la ospăț, Parsifal primește o sabie și face cunoștință cu figura acum regală a Regelui Pescar, care de ani de zile este răpus de o cruntă boală și de o rană care nu se vindecă. Deși în timpul banchetului, Graal-ul trece prin mâinile a sute de slujitori și discipoli pentru a bea din el, aceștia doi din urmă se află în incapacitatea de a bea din acest celebrul pocal, până când regele nu va cunoaște însănătoșirea. Bazați pe o legendă și credință populară, curtenii au așteptat ca mult doritul cavaler să adreseze celebra întrebare „Cui i se supune Sfântul Graal?”. Cu toate acestea, pus „față cu reacțiunea”, Parsifal eșuează în a-și duce la îndeplinire misiunea, păstrând de-a lungul ospățului o liniște solemnă, lăsând regele în continua sa agonie.
Ajuns în pragul maturității, după un lung șir de lupte, pasiuni și încercări,când veșmântul simbol moștenit de la mama sa impreună cu bagajul emoțional și complexele primite odată cu el a început să se dezintegreze, lui Parsifal i se arată a doua oară, în Vinerea Mare de către un eremit, drumul spre Castelul Graal. Deprins cu tot acest proces și misiunea care i-a fost încredințată, Parsifal adresează întrebarea menită să schimbe cursul vieții sale și a regelui. Lui Parsifal i se infățișează astfel înțelepciunea și devine stăpând asupra misterului destinului său, înțelegând, finalmente, ce a reprezentat întreaga sa viață pusă în serviciul unui scop mult mai mare decât Parsifal, omul.
Mitul lui Parsifal este o poveste care îmi amintește de limitările pe care tinem singuri să ni le impunem, poate pentru a părea cuminți, a nu supăra sau a nu pica prost. Dar a prefera să rămânem în confortabila ignoranță și submisivitate, ne abatem de la celebrele vorbe ale lui Confucius, „Omul care pune o întrebare este prost timp de un minut, omul care nu întreabă este prost pe viață”.
Sursă foto: Pinterest
Parsifal pictat Rogelio de Egusquiza (1910).
