Acum treisprezece ani, scriam acest material în defunctul Observator Arădean. Recitindu-l, mi-am dat seama de actualitatea sa. Sau de perenitate, cum s-ar zice. Nu spun că e un clasic în viață, dar e o impresie pe care continui să o am. Așa că, după mici mici cosmetizări, am să-l vomit întregii audiențe.
M-am hotărât. Nu îl mai citesc pe Paulo Coelho. Pur şi simplu, nu mai pot. Am motivele mele, şi sunt extrem de serioase, credeţi-mă. Nu că n-ar scrie bine. Coelho este un scriitor destul de profund şi, mai ales, prolific. Dar devine, de fapt rămâne, că a devenit deja, un produs de consum. Devine o modă. Și picătura care a umplut paharul, este faptul că Paulo Coelho a devenit un instrument de manipulare sexuală.
Prin 94-95, în vremea studenţiei mele, exista un anume „sindrom Cioran”. Adică, trebuia neapărat să citeşti ceva de Emil Cioran, dacă vroiai să te culci cu studentele de la drept sau marketing. Era o chestie necesară şi suficientă. Intrai în cercul intelectualilor doar dacă ştiai pasaje din Cioran. Dacă memorai „Tristeţea de a fi”, aveai şanse chiar şi la Miss Universitate. Scrierile lui Emil Cioran depăşiseră stadiul de lectură elitistă. Cioran era o necesitate. Nu îţi plăcea – erai, automat, integrat păgânilor, asocialilor şi sculer-matriţerilor. Dacă mimai bine plăcerea dialogului legat de opera marelui gânditor, aveai garantată o mimă la fel de reuşită, seara, la ea sau la tine acasă. Dacă aveai și o casetă cu muzica lui Bregovic, puteai avea suprize și mai plăcute, mai ales în ceea ce privește numărul de participanți la evenimentul monden-cultural al budoarului.
Au trecut ani, şi am crezut că studenţimea a depăşit această fază. Cu atât mai mult, cu cât raportul de forţe s-a modificat. Revoluţia sexuală din ultimii ani, posibilităţile de informare (era să zic de afirmare) mult mai diversificate, iniţiativa feminină în ceea ce priveşte relaţiile, păreau că duc spre dispariţia snobismului semidoct al cultului pentru un singur autor. Şi, tocmai când mă încântam singur cu perspectiva unei culturalizări neimperative, apare Coelho. De fapt, apare „Alchimistul”. O carte bună, de altfel.
Recunosc, prima oară am auzit de Paulo Coelho la televizor. Mircea Badea vorbea în termeni laudativi despre prima carte a lui Coelho publicată în România. Niciodată n-am înţeles cum o carte apreciată de un exponent al machismului mediatic poate ajunge biblia tinerelor din România. Pare-se că feminismul afişat de exponente ale acestei categorii e doar un fâs, dar ne-am obișnuit de mult cu ipocrizia. În fine, faptul că Paulo Coelho a devenit un fenomen de masă nu mă miră. Ci mă pune pe gânduri. Cu o anume tristeţe.
Nu-mi plac fenomenele de masă. De aceea, când toţi ascultă muzică irlandeză, eu ascult tobe japoneze. E, poate, un fel de frondă acceptată a sociopatului din mine. Diversitate şi unicitate. Asta ar trebui să ne caracterizeze. Nu am nimic împotriva lui Coelho (nici nu-mi pot permite), şi consider că scrie deosebit de bine. Dar mă întreb: ce-i cu clasicii? Ceva trebuie să fie în neregulă, atunci când tinerii și mai puțin tinerii noştri cred că Tolstoi e o marcă de vodcă, iar Camus e un cântăreţ de hip hop. Şi, de asemenea, mă întreb de ce nu se citesc mai mult autori actuali, dar de deosebită valoare, cum ar fi Bruckner sau Eco. Și răspund tot eu: pentru că e mai simplu. Și așa am aflat și de ce îl avem pe Dan Brown.
Mă şochează că acelaşi sindrom, pe care l-am întâlnit acum zece ani, revine, cu alt nume şi alte titluri. Iar rezultatul pare să fie acelaşi. Dacă nu ai o maşină trăznet, nu bagi sală zilnic, nu ai giga-bani şi vrei de la o femeie un pic mai mult dialog decât „În tine sau afară?”, trebuie neapărat să citeşti Paulo Coelho. Şi vei avea parte, dacă nu de o companie de calitate, măcar de sex obţinut uşor.
De ce nu citesc Paulo Coelho? Pentru că nu mai am nevoie de confirmări de genul. De fapt, poate am, dar mai rar. Așa că doar aduc, din când în când, vorba despre brazilian. Nu trebuie să caut să fiu altcineva. Dar îmi fac o datorie din a-i sfătui pe toţi tinerii să citească Paulo Coelho. E mult mai uşor de înţeles decât Emil Cioran. Iar rezultatul e acelaşi. Poftă bună la căprioare!
