Cât am putut noi de mult am rembrandtizat pozele astea care ne-au parvenit de altfel gata clarobscure… făcute cu frică de cineva căruia, se simte din instantanee, i-a tremurat mâna ca și cum ar face ceva interzis – deși ce dracu-i interdictibil în a face poze pe domeniul public? -, așa că să respectăm nu atât paranoia fotografului cât GDPR-ul, Starea de Necesitate și parcursul firesc al coronavirusului și nu-i facem publică indentitatea acestei misterioase femei în roșu… căreia unui neavizat în domeniul bârfelor mondene din acest sătuc cu blocuri nu i-ar spune nimic interesant (maxim dacă-i place Rembrandt și Modrian ar aprecia umbrele peisajului dirijate geometric).
Cei care recunosc personajul știu cum stă treaba (ca să ne exprimăm ca regii fotbalului) și n-au nevoie nici măcar de text ca să refacă toată scena în mintea lor pornind de la poza cu care ne-am trezit pe cap… așa că de ce am risca să comitem o știre amendabilă, fie ea și „bombă”, când avem în față un subiect demn de cel puțin un poem în proză… dacă nu cumva de o piesă de teatru „Romeo și Julieta” style.
Deci bă frate, când îl iubești, îl iubești și dacă are ciumă, holeră, pelagră, ebola sau coronavirus… dacă-i arestat în subsolul poliției, pe penitenciar, la domiciliu sau autoizolat… dacă-i în exil, s-a încuiat în lift sau doarme-n șanț: ce fras` de dragoste-i aia când, după ce ți-o căzut iubitul la „autoizolare” că a dat mâna cu niște derbedei care au venit cu coronavirusul la ședința de partid, să-l părăsești… să nu-l mai cauți acasă? Cum adică?! Păi în cărțile celebre nu intră iubita după iubit în flăcări, nu se se-aruncă-n râu după ce soarta a despărți-o de icoana vieții ei, n-o ia razna, nu se instalează cu cortul în fața pușcăriei în care e încarcerată dragostea vieții ei, nu se țâpă sub tren?!
Nu pe naiba!
Îndrăgostita noastră din această poezie (cumva aproape de infracțiune – dar nu-s astfel toate poeziile bune?!), deghizată în culorile „ciumei roșii”, dușmanul de moarte al „coronavirusului galben” (plus că era chiar de prost gust să asortezi galben la roș/gri-ul ARED-urilor din spate de la BILLA din Micălaca!) și-a riscat nu doar reputația, mergând la iubitul său… unul ditre cei 15.546 autoizolați la domiciliu din tara asta, dar și-a pus în joc cariera politică și viața însăși… ca marile eroine ale literaturii universale!
Administrativ vorbind, dacă, Doamne feri`, ăștia doi se vor regăsi mâine pe lista diagnosticaților cu COVID 19 și vor fi duși în „Mizeria aia”, la Spitalul TBC din Grădiște sau în cine știe ce motel de două stele la un loc cu 50 de „mediteraneeni”, de vor rămâne Consiliul Județean, restul spitalelor, Compania de Apă, CTP-ul, Gospodărirea Comunală, PNL-ul însuși, satul Hășmaș și restul dependenților de misterioasa îndrăgostită neconduse… sau, mai rău, conduse de Gheorghe Stoian?!
Nici asta nu-i ce trăbă, nu?…
Da` dragoste îi! Are ceva din noblețea unui samurai care-și face seppuku… dar la beție, și după aia-i pare rău. Gestul femeii deghizată-n roșu care merge la iubitul ei aflat în carantină se mai poate compara doar cu cel al deținuților care-și bat cuie-n cap ca să obțină ceva mai mult decât izolarea sau cu al lemurilor din Groenlanda care încep să se sinucidă în grup când ajung la concluzia că sunt prea mulți.
5 comentarii. Leave new
A venit dupa cremvusti… ce stiti voi…
Vai Doamne! Nu stiti poezia lui Minulescu? Aia cu „Cheia ce mi-ai dat aseara /
Cheia de la poarta verde / Am pierdut-o chiar aseara! / Dar ce cheie nu se pierde?” Si daca pierzi o cheie, ce mare lucru sa-ti pierzi si capul in vreme de coronavirus? 🙂
Sărea și gardu… nu-i stres! :))
E super mishto faptul ca doar voi primiti poze ce devin „virale” ! Tristii aia de la alt ziar special care se dau mari luptatori anti-falcutza doar ca sa isi colecteze daunele si cheltuielile de judecata nu primesc poze! La dosarul ala cu rupt pixuri „jurnalistice” nu s-a facut apel…au mai luat niste bani ziaricii speciali!!!
Ehh… bravo lor! Fiecare primește pozele pe care le merită… și daunele; nimic nu e gratis și nu totu-i pe bani – dar să câștigi bani după ce ai fost acționat în judecată e o șmecherie respectabilă. Și io am câștigat câteva cu câțiva – drept e că banii ăia nu mi-au folosit la mai nimic… poți să ții un chef decent cu colegii, de bucurie că judecătorii de la noi, barem atât: nu condamnă ziariști dacă văd o cât de mică bună credință la ei. Deci te alegi cu un fel de „premiu pentru bună credință”, cu o mahmureală, câțiva cititori noi și câteva partide de „șah cu litere” nou-deschise – nu c-ar fi puțin…