A nu se înțelege că acest material e un strigăt de ajutor al unui bărbat între două vârste și între două mese copioase. Nici vorbă. E o întrebare cât se poate de serioasă, și ține nu atât de dragoste, cât de temperatură. Și nu de febră, ci de calorifer. Care este. Sau, cel puțin era mai fierbinte decât șase mii șase sute șapte declarații de dragoste pe facebook, de ziua asta importantă. E vorba de altceva, ceva ce privește o grămadă de arădeni, și e vorba de grămada de grozăvii pe care le auzim, pe repeat, an de an. E vorba de eterna a doua amenințare a arădeanului, a românului în general, cea conform căreia va muri de frig iarna asta.
Pe scurt, de fapt nu chiar pe scurt. O să spun, mai bine, pe lățime. Merg la conferința de presă de la Prefectură. Loc pe care nu-l iubesc foarte mult, deoarece nu îmi plac locurile unde mi se cer datele personale la intrare (dar ăsta sunt eu, nu-mi place obiceiul ăsta, probabil e ceva ce mi-a rămas de pe vremea Abuzivîmpușcatului). Intru, și în fața mea apare Doru Lebădă, de la sindicatul CET. Acuma, eu și Doru ne știm de o infinitate de timp, iar el e un băiat bun dar, pe viul Dumnezeu vă zic, n-a avut niciodată vreo veste bună. Parcă e o pisică neagră, nu o lebădă, călărind cifra 13, într-o vineri noaptea, pe lună plină. E ghinion curat să-l văd în zone gen primărie sau prefectură sau orice fel de consiliu posibil. Pentru că asta poate însemna un singur lucru: amenințarea frigului. Iar mie nu îmi place frigul. Și, bineînțeles, și de data asta era vorba de bani, somații, și aceeați eternă minge de ping pong otrăvită, numită CET. De data asta, e o somație, și cică le taie agentul termic, și rămânem de ziua îndrăgostiților sub plapumă, cu titlu executoriu, cu banii dați și cu eventualitatea aspirinei săracului, ca unică opțiune. Am înțeles, din ceea ce doamna prefect a expus, că, a nu știu câta oară, mult iubitul și prețiosul nostru edil refuză să plătească din uriașul excedent bugetar pe care îl are la mână, datoriile istorice ale monstrului de eficiență numit CET. Chestia asta se întâmplă de trei-patru ori pe an, și de fiecare dată sunt alții de vină, să vină guvernul, ministrul cutare, ba nu, cumnată-sa, un verișor de a treilea, marțienii, chinezii, pechinezii sau mai știu eu ce forme de viață de pe Uranus, să plătească. Nu e o părere, ci o certitudine faptul că administrația nu dă doi bani pe cetățeni, și înțeleg că e nevoie de bani pentru europarlamentarele de anul viitor (de aia vom aveas borduri noi, așa-i?), dar plătiți dracului datoriile astea, că înghețăm pe banii și nervii și timpul nostru !
Problema e că fac parte dintre cei nedebranșați. Ni se mai zice și fraierii Aradului. Plătesc, lunar, între șase și opt sute de lei pentru căldură. Sunt la zi cu plățile. Așa că perspectiva de a mă căca cuburi din cauza frigului, în condițiile în care plătesc mai mult decât un finlandez acest masacru numit termoficare, mă umple de nervi. Iar asta înseamnă că pe voi, ăștia de mă ungeți cu zăpadă, vă umple de flegme. Virtuale, pe moment. Dar, de data asta, am să schimb ceva. De ziua îndrăgostiților, dacă nu am căldură, am să merg să dorm la unul din voi. Vă las să ghiciți la cine. Doar că, e bine să se știe, dorm dezordonat, ocup mult spațiu și sforăi al naibii. Și, dacă mă trezesc, am chef de sex. Ce zici, prietene, te riști?
