ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE! … (… din Legile lui Murphy…)
– XI –
A. „LA PLACE ROUGE ETAIT VIDE…, …NATHALIE…”
Nu știu de ce, dar atunci când reflectez asupra lui Marx – încercând să-i înțeleg erorile dar să-i apăr și meritele – îmi sună în cap cântecul compus de Gilbert Becaud, Nathalie… „Monsieur 100.000 Volts”, mai, 1964… Piesa este bine cunoscută, „se dă pe post” și-n zilele noastre; este melancolică, frumoasă… dar îl evocă – paradoxal – și pe „avortonul” de Volodea (zis Lenin). Autorul versurilor (Pierre Delanoe) ne povestește despre o ghidă turistică la Moscova (Nathalie)…„Elle parlait en phrases sobre / De la revolution d’octobre…Fini le tombeau de Lenine / Le chocolat de chez Pouchkine… C’etait loin deja… …Nathalie…”. Peste cântecul cu rezonanțe nostalgice, tipic rusești, dar de eleganță tipic franțuzească, cad însă brusc „drone sinucigașe”, hâde, sinistre, criminale: Mausoleul lui Lenin (Moscova – Piața Roșie), Mausoleul lui Ho Chi Minh (Hanoi – Piața Ba Dinh), Mausoleul lui Mao Zedong (Beijing – Piața Tiananmen), Mausoleul lui Kim il-Sung (tatăl), Kim Jong-il (fiul) și probabil, ultimul Kim, (nepotul) – încă în viață ? (Phenian – Palatul Soarelui Kumsusan),…„mausoleul” lui Pol Pot (jungla khmeră – Cambodgea), „mausoleul” „geniului carpatin și al odioasei” (București – „Ghencea”-militar)…Chiar așa, „al nostru” și „treanța Leana”, dacă „o mierleau” de moarte bună, unde dracu’ le-ar fi făcut „aplaudacii” mausoleul? Probabil, lângă Sfinxul și Babele din Bucegi!… Nu la Crucea de pe Caraiman, desigur, doar erau ateiști convinși… Ciudat, ateismul comunist repudia, eo ipso, cultul moaștelor și totuși to’ași… Marx nu are decât un mormânt modest, pierdut, uitat într-un cimitir oarecare de aici, din Londra…Unde vom pregăti oare „mausoleul” lui „Șoșo”?…
B. BATE ȘEAUA SĂ PRICEAPĂ CALAREȚU’… CĂ IAPA ȘTIE CE ARE DE FĂCUT!…
Cine și ce sunt „actorii”? De jos în sus: „Iapa” este viața economică, procesele sociale obiective de producere a substratului material al existenței oamenilor. Sine qua non! Ne place sau nu! „Șeaua” este concepția / teoria economică – modelată ideologic de setul de interese (mai mult sau mai puțin conștientizate) – elaborată de oameni (reali, concreți, într-un context crono-topic concret). Iar „Călărețul” este agentul economic (spuneți-i cum vreți: întreprinzător, exploatator, capitalist, lucrător…), cel care „face și drege”… Și acesta din urmă este mereu transfigurat
ideologic, de propriile-i interese (mai mult sau mai puțin conștientizate )… Vorba aia: într-un fel gândește (și face) flămândul, altfel gândește (și face) sătulul…Dar adevăratul „bal” începe cu discutarea noțiunii de valoare! Aici – după umila mea părere – e „nodul gordian”… Deci, să începem, „Pas cu pas” – vorba iubitului nostrum președinte… Știu că reducționismul este uneori foarte dăunător științei; aici și acum n-am ce face, trebuie să recurg la un schematism maxim și simplificator…sper că măcar edificator…
1. Ce este valoarea? Am să iau DEX-ul, că-i cel mai simplu: „Însușirea unor lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde necesităților sociale și idealurilor generate de acestea; suma calităților care dau preț (?) unui obiect, unei ființe, unui fenomen etc.; importanță, însemnătate, preț (?), merit…”. În episoadele anterioare am insistat asupra faptului că o marfă (obligatoriu, rezultat al muncii omenești – de parcă ar exista și muncă neomenească!…) are valoare de întrebuințare (i.e., utilitate) și valoare (i.e., reprezintă „ceva” pentru „cineva” care e dispus să dea ceva în schimb spre a o obține – ca utilitate). În plus, fiind destinată schimbului pe piață, ea are și valoare de schimb. Apariția banilor (i.e., o marfă specială cu valoarea de întrebuințare de a fi echivalent universal) a fost un fel de necesitate obiectivă, trebuia depășit trocul, trebuia respectat (sau ajustat) schimbul echivalent, trebuia facilitat schimbul, ce devenise, cu timpul, din ce în ce mai sofisticat.
Mărfurile – spre a se schimba între ele cu sens – trebuie să aibă valoarea de întrebuințare (utilitate) diferită și valoare egală. Expresia în bani a valorii mărfii se numește preț. N.B.: există bunuri care au valoare de întrebuițare (utilitate) dar nu au valoare (implicit, preț ); e vorba de valoare economică (!); e.g. ploaia (rezonabilă!) în agricultură: ea este utilă, dar nimeni n-a muncit (omenește – sic!) pentru ea…poate, poate, „drăguțu’ de D-zeu sau Sf. Ilie…” , mai știi?…
2. „Balul se încinge”: cum măsurăm, cuantificăm valoarea pentru ca schimbul să se facă pe bază de echivalent, între valori egale? Aici începe ruptura între, pe de o parte, economiștii extra-marxiști (nu non– sau anti – marxiști) și, pe de altă parte, cei de formație (inițială – azi!) marxistă… Ambele „tabere” cad de acord supra unui lucru evident: valoarea (atenție!… din punct de vedere economic!) presupune munca (omenească – sic!), este muncă (omenească – sic!) materializată (în marfă! sic!). Pentru extra-marxiști, mărimea valorii e dată de raritatea bunului negociat ca marfă; pentru marxiști, mărimea valorii e dată de timpul de muncă socialmente necesar (de aici încolo, TMSN). Deci, cu cât o marfă e mai rară, e mai căutată, cu cât e „mai poftită”, are o valoare mai mare: va exista cineva să dea, în schimbul ei, și luna de pe cer…(interzis proștilor de îndrăgostiți!…). E la mintea cocoșului că aici avem de-a face cu raportul cerere-ofertă: (cererea primează: ea determină oferta și nu invers!); la o cerere mare și ofertă mică, evident, valoarea crește și … invers… O cerere (vitală!) nesatisfăcută duce la… Nirvana, adică la pieire… ce vreți, fatalitate (!); vorba iubitului nostru președinte: „Ghinion!”. Dar – vă rog să observați! – „pofta, nevoia, ahtierea” după un anumit bun (fie el vital sau nu) este o chestiune SUBIECTIVĂ! Da!, valoarea mărfii pe piață este determinată subiectiv, vorba aceea, „ochii stăpânului îngrașă vita”!… „pofta vine, crește… mâncând”!…. Dar există și o condiționare obiectivă a valorii mărfii – stabilirea spontană a mărimii acesteia (exprimată, evident, prin preț) – urmare a raportului dinamic cerere-ofertă. Prin urmare, dacă un ofertant (producător direct sau nu, i.e., intermediar) „cheltuiește” cu marfa ofertată mai puțin decât prețul pe piață (la un moment dat), atunci va obține profit! De nu se întâmplă așa, acesta fie va fi ca la început (cota „0” câștig – nici nu pierde nici nu câștigă), fie va da faliment, adică îl va lua dracu’ – din punct de vedere economic…Este o chestie de common sense…
3. Ce naiba ne facem însă cu TMSN (timpul de muncă socialmente necesar – atât de drag lui Marx)? Să dăm însă cezarului ce-i al cezarului… Marx a dorit o evaluare OBIECTIVĂ (sau cât mai obiectivă posibil) a valorii mărfii (nu a valorii în genere!). Deci un TMSN ar veni timpul mediu (la un moment dat) din punctul de vedere al dotării materiale și spirituale, al productivității, îndemânării etc. Cine și cum îl stabilește și, mai ales, cine și cum îl cuantifică rămâne – cel puțin pentru mine – o enigmă! Tot piața (cerere-ofertă) va valida sau nu dacă tu, ca ofertant, ai fost „bun”: dacă-ți va recunoaște mai mult decât te-ai „străduit”, atunci esti în câștig, dacă nu, nu! Iar sensul oricărei producții / activități destinate schimbului (marfa!) este câștigul, .i.e., profitul ! Și atunci începe „goana”: întreprinzătorul (proprietar al factorilor de producție – capital, sau „delegat, intermediar”) va face totul ca să fie cât mai mult sub prețul de piață al mărfii ofertate (fie el, direct, fie prin reprezentanții săi): numai așa obține profit sau își maximizează profitul. Altfel, e scos de pe piață, e mort (!), din punct de vedere economic… Nu e singurul: concurenții săi pe piață vor face la fel.
Rezultanta statistică va fi tendința de scădere a prețului pe piață. Reîncepe „goana” după profit ș.a.m.d. Unde se poate „umbla” cel mai ușor la prețul individual (valoarea individuală) a ofertelor concurente? La productivitatea muncii, la perfecționarea mijloacelor de muncă („uneltele”), la „know- how”… De aceea există o lege economică – legea creșterii productivității muncii, de aceea cea mai dinamică zonă este cea a mijloacelor de muncă-„unelte” (ce drum uriaș s-a parcurs de la așchia de silex până azi, la computer și A.I !..), de aceea am asistat (și asităm!) la revoluția tehnico-științifică / științifico-tehnică etc. De aceea există tendința de scădere a prețului mărfurilor pe piață, față de „momentul 0”; doar tendință, nu certitudine! Cine îți imaginează că aceste procese-tendință sunt mereu în
progres, line, liniare, „fatale”, ori este dobitoc, ori de rea-credință (vezi optimismul programatic sau încrederea oarbă în „clarviziunea partidului nostru…”).
4. Și așa am ajuns în „miezul problemei”: raportul dintre forța de muncă și muncă! De aici pleacă exploatarea omului de către om, înstrăinarea fundamentală a omului, aparenta încălcare a principiului conservării și transformării masei și energiei… toate „relele” Pământului!… Aici, trebuie s-o luăm pe îndelete…
„A exploata” (după DEX) = „A folosi, a pune în valoare o resursă (…) în vederea realizării unor obiective economice”. Apoi, „Exploatare” (tot după DEX) = ”… însușire fără echivalent, de către un proprietar privat al unor mijloace de producție, a plusprodusului sau chiar a unei părți din muncă”.
Dacă prima definiție e cât de cât acceptabilă, cea de-a doua e susceptibilă de multe, multe, multe amendamente. Dar e DEX, deci să le luăm ca atare… În orice proces economic (productiv) se produce „unirea” dintre mijloacele de producție (obiectul muncii & mijloacele de muncă) și forța de muncă. Nici un produs-marfă nu se face singur, de la sine; utilizarea forței de muncă prin munca efectivă va transforma obiectul muncii (prin intermediul mijloacelor de muncă – unelte) în produs finit (sau intermediar); i.e., destinat consumului final sau consumului intermediar (producerea, pe mai departe a altor bunuri ș.a.m.d.). Conform principiului conservării și transformării masei și energiei, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ci totul se transformă. Atenție!: în natură nu există randament! Dacă „forțăm” termenul, atunci vom putea spune cam așa: randamentul, ca expresie a raportului rezultat-resurse (fizice și umane), nu va fi niciodată de 100% sau 1 (unu), dar numai din punctul de vedere al utilității efective pentru om.
Legea conservării și transformării trebuie respectată. În activitățile socio-umane, întotdeauna o parte din masă / energie se va „pierde” se va transforma și în alte forme ce nu sunt (strict) utile pentru om! De aceea vorbim de „metoda mini-max”, i.e., cu minimum de resurse posibile, în condiții date, să obținem maximum de rezultate posibile, în condițiile date. Evident, niciodată acest raport nu va fi de 100%. Pentru toată lumea vie!
De pildă, cantitatea de energie electrică nu se va transforma în întregime în energie luminoasă (să zicem) într-un bec cu incandescență, o parte „se va duce” pe căldură, pe „înfrângerea” rezistenței conductorului electric, poate pe zgomot, gaze, câmp electro-magnetic etc. Randamentul „luminos” al respectivului bec va fi relativ mic, în orice caz, sub 15-20 % … La fel, peste tot, unde e vorba de rezultate raportate la resurse, din perspectiva umană, a utilității… (dar și cea a întregii lumi vii cunoscute) randamentul / productivitatea / eficiența / „spornicia” ș.a.m.d. nu pot fi niciodată de 1 (unu) sau 100%… Iarăși, dacă forțăm termenul, în continuare, în natura (nevie) „randamentul” va fi mereu de 100%, altfel, sfidăm legile fundamentale ale fizicii! De aceea nu are sens să vorbim de randament în natură, luată în ansamblul ei.
5. Am arătat – în episoadele anterioare – de ce, în capitalism, forța de muncă devine marfă. Posesorul ei este nevoit să o vândă ca atare, pentru a putea dobândi resursele (măcar, cele elementare) de trai. El este liber, neconstrâns de nimeni. Doar de… foame… Există multă neînțelegere, confuzie, prostie, carență de școlarizare (cum dracu’ să mai zic?) în ceea ce privește raportul dintre forța de muncă și muncă! Nu e vina mea, e vina societății noastre de azi care (ca și în multe, multe alte domenii), scoate de pe „băncile școlii” (care școală, my goodness?) semidocți, de-a dreptul tâmpiți, analfabeți funcțional, puzderie de „doctori”, veniți din „fabricile de diplome” etc. O parte din aceste racile (e drept, mult mai mică) o întâlnesc și aici, în U.K. Acest subiect dureros îl voi aborda în alte episoade. Acolo, voi susține ideea – poate generatoare de perplexitate – că ceea ce se întâmplă e un rău necesar, o fatalitate a societății omenești (în genere!), recte, acordul dinamic între pregătirea forței de muncă (puternic inerțială) și necesarul efectiv ( mult mai fluid, volatil) pe piața muncii. Iată de ce găsesc ipocrite acele poziții care clamează nostalgic „Ehei, ce școală se mai făcea, măi frate, pe vremea mea!..” Stupid!
6. Prin forță de muncă se înțelege – la modul cel mai general – capacitatea omului de a munci. I.e., totalitatea aptitudinilor fizice și intelectuale care-l fac pe om apt să muncească. Prin muncă se înțelege – tot la modul cel mai general – activitatea conștientă de transformare a naturii de către om. I.e., consumul de forță de muncă. Între cele două nu există însă un raport perfect simetric: existența muncii presupune obligatoriu existența forței de muncă; existența forței de muncă nu implică obligatoriu și munca. Forța de muncă este muncă potențială; munca este forță de muncă actualizată. Nu poți munci dacă nu dispui de forță de muncă, dar poți avea forță de muncă (să fii, care va să zică, zdravăn și bine pus la punct cu capacitățile) fără să muncești. Cei care nu pot, nu vor sau nu trebuie să muncească dispun, desigur, de alte resurse de trai (sunt întreținuți de alții, câștigă chirii, dividende, etc., sau au noroc la loterie, curse de cai, de câini – la modă aici, în U.K. – ș.a.m.d.).Viziunea marxistă (clasică!) este următoarea: Pe piața „capitalistă” a muncii se negociază nu munca ci forța de muncă! Munca nu este marfă, ci doar forța de muncă. Agentul economic întreprinzător (proprietar al mijloacelor de producție sau „delegat” al celui dintâi) cumpără forța de muncă de care are nevoie, plătind un salariu – prețul (de piață?) al acesteia.
Din acel moment, posesorul forței de muncă (și care nu este și posesor al mijloacelor de producție – i.e., proletarul) aparține întreprinzătorului (din punct de vedere legal și economic!). Cum forța de muncă nu se poate „despărți fizic” de posesorul ei, acesta din urmă trebuie să și-o consume prin muncă în întreprinderea capitalistă (de orice fel: industrială, agricolă, bancară, financiară, servicii etc.). Rezultatele muncii rămân la dispoziția proprietarului (întreprinzătorului). De ce? Păi, mijloacele de producție sunt ale lui, forța de muncă îi aparține tot lui acum, fiind cumpărată. Deci și rezultatele prestării muncii (unirea dintre mijloacele de producție și forța de muncă) îi vor aparține. Totul pare frumos, echitabil, „trai pe vătrai” pentru ambele părți – întreprinzătorul și proletarul. Numai că primul se îmbogățește, în timp ce al doilea rămâne tot atât de sărac cum a fost înainte de „tranzacție” – își va cheltui salariul pe propria sa întreținere (și a familiei sale, unde e cazul).
De economii, nu prea poate fi vorba. Explicația? Forța de muncă – în actul muncii – are capacitatea de a produce o valoare mai mare decât propria sa valoare (ca forță de muncă, exprimată prin salar)!… Aceasta este explicația găsită de Marx (celebra teorie a plusvalorii). Aici, la prima vedere, s-ar părea că are loc o încălcare a legii conservării și transformării masei și energiei. Așa să fie oare? Amintiți-vă – cei ce poate ați citit episoadele anterioare – de problema cu caloriile (sic !). Dar voi intra „în mațele” întregii tărășenii în episodul următor… Poate că vă veți îndoi, aveți dreptul la scepticism! Voi încerca să arăt – cu bietele mele puteri – unde a avut dreptate Marx și unde a greșit! Cu urmările tragice din secolul XX!… Poate nu a greșit deloc?!… Deci, „Hai la lupta cea mare, Rob cu rob să ne…smucim!”…
O „cugetare” culeasă de aici, de pe malurile Medway -ului (soră aproape siameză cu Tamisa – sunt lipite la cap… au estuarul aproape comun…): „nu fi proletarul care are nevoie de capitalist, fii proletarul de care capitalistul are nevoie”…
Vedeți voi, boieri dumneavoastră, aveți privilegiul de a vă îndoi… Și unu’, zis Descartes (latinizat – Cartesius) credea că a găsit un astfel de privilegiu: posibilitatea de „a nu se îndoi de însuși faptul că se îndoiește”… De aici începe … cogito’ -ul !…
Citește și:
- „HAI LA LUPTA CEA MARE!” sau „PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, … UIMIȚI-VĂ!…” (5)
- „HAI LA LUPTA CEA MARE!” sau „PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, … UIMIȚI-VĂ!…” (4)
- „HAI LA LUPTA CEA MARE!” sau „PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE,… UIMIȚI-VĂ!…” (3)
- „HAI LA LUPTA CEA MARE!” sau „PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, … UIMIȚI-VĂ!…” (2)
- „HAI LA LUPTA CEA MARE!” sau „PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, … UIMIȚI-VĂ!” (1)
