„HAI LA LUPTA CEA MARE!” sau „PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, … UIMIȚI-VĂ!…” (7)

alexandru v. mureșan
Distribuie:

 


ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE! …

(… din Legile lui Murphy…)

                                                                                                 -XII-


1. IISUS A TRANSFORMAT APA-N VIN, IAR CEAUȘESCU NE-A ÎMBĂTAT DIRECT, CU APĂ CHIOARĂ… ȘI RECE…

Am un foarte bun prieten în Arad, poet cu clare rezonanțe din marele nostru Nichita… Este totuși foarte original și apreciat – să-i zicem Dehe, nu vreau să aibă probleme… Mi-a povestit, cu ani în urmă ( în „acele vremuri”) un banc. Eu îl consider unul dintre cele mai cinice bancuri politice pe care le-am auzit vreodată și, de aceea, îl taxez drept PARABOLĂ: Ca de obicei, în „Epoca de Aur”, cum începea decembrie, peste tot se trîmbița, în fel și chip… Luna … cadourilor!… Ce „cadouri”, o să vedeți… Cică, are loc o Plenară a C.C. al P.C.R. unde „Tovarășul” hotărește – de la 1 decembrie (încă nu era sărbătoare națională!), tot românu’ are dreptul la un kil de carne de vită și 2 kile de carne de porc, pe lună (calendaristică, nu corp ceresc…). A doua zi, de dimineață, cu Scânteia sub braț, mirosind încă proaspăt a cerneală de tipar, cu poza (mare, mare) a „Prezidiului” pe prima pagină, avându-i în centru pe to’așu’ și sinistra’ „ovarășă”, aproape ca-n „Cina cea de taină”, un pensionar amărât, trimis de baba sa, cu plăsuța goală în mână, se îndreaptă spre Măcelăria cea mai apropiată. E drept, în capitalism, afară scrie „Gheorghe” și înăuntru găsești carne; în cazul nostru însă, afară scria „Carne” dar înăuntru… pensionarul nostru îl găsește pe Gheorghe… și adjunctul și… niște cârlige… „Am venit, poftiți banii, io-s, cetățean cinstit, iată și Scânteia cu «magistrala cuvântare», vreau două kile de porc și unu’ de vită…” Cei doi (Gheorghe & co.) se uită unul la altul, apoi la cârligele goale… „Ce vrei, tovarășe?”. Bătrânelul nostru „recită poezia” – ”…am citit, tovarășu’ și «ovarășa’» au hotărât…, am venit, poftiți banii, io-s cetățean cinstit…”. Sictirit, șefu’ îi face un semn discret adjunctului. Ăsta dă fuguța în oficiu, la telefon. Îi cheamă pe băeții cu ochi albaștri că „avem o problemă”… Ăia vin în câteva minute, în trombă, cu un ARO tot albastru, îl iau de guler pe moșu’, îl târăsc în oficiu, îl „prelucrează profesionist” și încep, ca la carte „nom, prenom, profession…”... „Ce vrei BĂ?” Moșu’ zice „poezia”… Răspuns – „Ia bea, BĂ, un pahar cu apă !”, Moșu’: „Da nu mi-e sete…”. Băieții cu ochi albaștri, deveniți roșii, – „Ia mai bea, CETĂȚENE, un pahar cu apă!” Și tot așa… Până la urmă, moșu’ zice „Nu mai vreau nimic… mă duc acasă…”. La care „băieții noștri”: „Păi bine, TOVARĂȘE, d-ta ești glumeț, ai venit până aici
că să ne spui că-ți era sete?!” Din nou, „au bon entendeur, salut!” Nu-i de râs în hohote, nici măcar de zâmbit… Iată cum poți îmbăta un popor cu apă chioară și rece… Aici, în U.K., se spune „To build one’s hopes up”…


2. ÎN CAPITALISM E IADU’ PE PAMÂNT DA’ VINE, „DUPĂ”, … RAIUL DIN CERURI; ÎN COMUNISM, TO’AȘI, RELIGIA ESTE OPIU PENTRU POPOR, DECI NU MAI EXISTA NICI UN RAI!…

„Nu-i da, Doamne, omului cât poate să ducă…” se spune, cică, din bătrâni. Evident, stoicism creștin-ortodox. Dar cât prețuiește oare un om? Aici e aici… În capitalismul occidental, contemporan și consumerist s-ar spune „Omul prețuiește cât poate să consume” și…cum „orice om are un preț”… conchideți singuri. Dar tot în capitalismul de expresie anglo-saxonă, over all!, „omul prețuiește cât succes are în societate și în lume”… și, mai ales, „omul prețuiește cât poate să cumpere”. E cinic, dar real… Ce ne tot ascundem ca elefantul cu ochii roșii…în cireș?… Chestia că prețul (valoarea) omului este fapta „s-a fumat”, tot există aici un curent puternic antitabagism… Citeam – nu de mult, pe un blog – zisele unui întreprinzător român de succes (nu-i dau numele, menționez doar că a avut un „stagiu pregătitor”, la italieni, unde a ajuns fără un ban în buzunar). Afirma, „cu subiect și predicat”: „Omul prețuiește cât…vinde!…” Argumentele lui ar fi cam următoarele (rezum și sistematizez): (i) numai o piață liberă oferă oportunități întreprinzătorului; (ii) dacă poți investi, ai cap și fler și… o țâră de noroc, atunci poți avea succes și câștigi; (iii) numai libera concurență exclusiv, de pe piață, selecționează corect valorile, cei ce pierd…vae victis!…; (iv) tot efortul tău (fizic și intelectual) nu face doi bani dacă nu vinzi pe piață, cu câștig; (v) eu (i.e., autorul „adâncilor cugetări”), nu am prea multă școală, doar „școala vieții”, dar mă pot bucura de rezultatele demersurilor mele economice și-mi pot permite orice…; (vi) cei cu „pregătire” degeaba ”se strofocă”: dacă ceea ce „produc”, nu are căutare pe piață, la acel moment, deci nu se vinde, ergo, nu aduce câștig bănesc, atunci ăștia nu au nici o valoare și tot degeaba se plâng că o duc rău…așa e viața … „dura vita sed vita” (aș adăuga eu, autorul rândurilor de față…).

Prin urmare, acest self-made man este întruchiparea – hâdă! – a omului „valoros” prin faptul că e om de succes (bănesc, desigur !). El trebuie prețuit pe măsura banilor lui (câștigați onest sau…). Ceilalți… sunt niște paria și își merită locul și soarta…Ce bani îmi aduce mie, de pildă, descoperirea unei noi galaxii? Îmi ține mie asta de foame? Vincent van Gogh a vândut un singur tablou în timpul vieții lui…, la ce dracu’ i-a folosit ”așa-zisul” geniu?… Lăsați inepțiile! Lăsați-i pe „închipuiții” ăia să se tot lamenteze! Banul contează!… Perspectiva axiologică a „ne-numitului” de mai sus este tipică pentru capitalismul feroce, vulgar, sau ceea ce s-a numit „acumularea primitivă a capitalului” (sec. XVIII-XIX). Argumentele sale par pertinente, la prima vedere, dar dacă ne apucăm să disecăm ceva mai adânc cele spuse și, mai ales, să punem problema în contextul civilizației sec. XX-XXI, e de mirare că un asemenea specimen e contemporan cu noi. Evident, tot inepție aș taxa și poziția după care „trebuie să trăiești în mizerie, să suferi… spre a putea crea ceva valoros”?!… Așadar…


3. ZURUCK ZU MARX ! sau CLASA MUNCITOARE „SEDUSĂ ȘI ABANDONATĂ”…

Nu este deloc de mirare că în literatura social-politică serioasă și mai ales contemporană se susțin niște afirmații care pot părea șocante pentru un om „post-comunist”, ieșit din „socialismul victorios, multilateral și, mai ales, intrat ex abrupto în „capitalismul dezvoltat”… Să ne facem „încălzirea” cu o zisă de pe aici, de pe malurile Tamisei și Medway-ului: Dacă muncești ca un cal, stai jos, fumează o țigară…Nicotina va ucide acest animal… Locuiesc în „raionul” Medway, „județul” Kent. „Medway” s-ar traduce – după capul meu – „drumul / calea de mijloc” (e undeva, cam la mijlocul distanței Londra – English Channel). Dar nu știu de ce îmi tot vine în minte să zic paronimul „Madway”, care s-ar traduce „calea nebună”… Poate că totuși are o noimă… Aici intră în scenă „Sedusă și abandonată”, un film „nebun” italian, 1964 (anii adolescenței mele), regia Pietro Germi; în rol principal, faimoasa Stefania Sandrelli… o tragi-comedie-dramă tipic italiană (acțiunea are loc în Sicilia sub deviza legii pământului ,„onoare și familie”).
Despre este vorba? Nu interesează aici atât povestea în detaliu, cât „noima” ei. Pe scurt, foarte pe scurt: e vorba de două fete – „sedusa” și „abandonata”. Un italian tare iubăreț, Peppino, este logodit cu Matilda dar o seduce pe sora acesteia, Agnese și o lasă și borțoasă. Tatăl fetelor, Vicenzo – sicilian de sicilian – îi cere lui Peppino să-și repare greșeala și să se însoare cu „sedusa”. Nici Peppino și nici „sedusa” nu mai vor să… Onoarea familiei trebuie spălată cu sânge: unicul fecior al lui Vicenzo, – Antonio – primește „sarcina”…i.e., „calea nebună” – Madway… Până la urmă, un fel (dar numai „un fel”!) de happy end: Peppino scapă cu bine (Antonio – fratele fetelor, unealtă-răzbunătoare, ajunge pe mâna carabinierilor), se însoară – de voie, de nevoie – cu Agnese, cea „sedusă”; începe o căsnicie forțată și nefericită. Matilda, „ex-logodnica” ajunge la mânăstire. Vicenzo-tatăl ajunge…pe nicăieri, i.e., „o mierlește”. Dixit! Acum, „să decriptăm”. Nevăzute și necunoscute sunt căile minții… Tatăl, Vicenzo este Marx. Matilda este clasa muncitoare iar Agnese este proletariatul. Se observă – de la prima mână – că fac deosebire între clasa muncitoare și proletariat. Voi argumenta, mai încolo, cum și de ce… Fiul, Antonio este…Volodea (zis Lenin, dar putea fi și Stalin și Mao și oricare dintre „corifeii”…, cu siguranță, mai puțin Ceaușescu, că pe ăsta nu-l putea duce mintea la…, degeaba se spunea despre el că era deștept și patriot; în realitate nu era decât un amărât de șmecheraș…).


4. ÎNTRE LOGODNĂ ȘI CĂSĂTORIE E DE MERS LA FARMACIE: E ZIUA ÎNDRĂGOSTIȚILOR. CLIENTUL, „Bună ziua”; FARMACISTA, „S-au terminat!”

Marx este legat organic (este „logodit”) cu clasa muncitoare prin faptul că a descoperit izvorul plus-valorii în actul muncii (teoria se susține viguros, până la un punct!…). Nu în existența, pur și simplu, a forței de muncă. Clasa muncitoare este clasa muncii ( nu este pleonasm!). Proletariatul nu este o clasă socială propriu-zisă; mai mult, nu este izvorul plus-valorii ci, doar purtătorul potențialității acesteia. El este doar neposesorul mijloacelor de producție (materială… dar și spirituală). Marx „seduce” însă proletariatul pe care-l mână într-o „luptă de clasă” prost înțeleasă și la un moment prea precoce pentru „scara istoriei”. Azi este clar: proletariatul (mai ales cel al epocii lui Marx) este altceva decât clasa muncitoare (mai ales cea de azi). Mă și îndoiesc de faptul că azi -cel puțin în țările dezvoltate economic – mai există, pur și simplu, proletariat… Condițiile istorice ale acelor vremuri făceau inoportună „revoluția
radicală”. Marx trebuia să rămână însă alături de „sedusa”, recte „acel” proletariat, al „acelei” vremi. „Căsătorit”, vrând-nevrând. Doar Antonio, (Volodea & Co., i.e., urmașii dictatori comuniști) „răzbunătorul-călău”, în numele „tatălui” Marx, e pe cai mari și gata mereu să „o facă”… Vorba salutului pionierilor de mai târziu, „Tot înainte!”, „Gata întotdeauna!”. Tot, aiurea de… neoportun… El a deschis „cutia Pandorei”!… Nu Marx… Pe Volodea (zis Lenin) „îl durea de fapt în fund” de soarta oamenilor, sărmani, nedreptăți, nefericiți. El nu dorea decât RĂZBUNARE și PUTEREA. De dragul puterii?

It’s a good question!… De aici, un posibil „epitaf” – Proletari din toate țările, IERTAȚI-MĂ!


5. CUM LOGICA ELEMENTARĂ TE POATE TRANSFORMA DIN MARXIST ONEST ÎN NE-MARXIST… TOT… ONEST…

Nu anti-marxist, nu non-marxist ci, simplu, ne-marxist. Nu pot nega intențiile generoase ale tânărului Marx (emanciparea umană autentică), nici concluziile Capitalului lui Marx cel matur. Dar toate acestea pot fi supuse unui examen critic, rece al rațiunii și, mai ales, comparând contextele social-economice și politice evident diferite ale secolelor XIX, XX și, acum, XXI… Rudolf Carnap avea neîndoios dreptate – In Logik gibt es keine Moral! („În logică nu există morală”).

Vă propun acum un simplu exercițiu de imaginație și … aritmetică elementară: Să zicem că ciclul de producție se reduce strict la o zi (24 de ore). Sunt „patron”, „capitalist”, „întreprinzător privat”, mă rog, o lighioană din această specie. Dispun de un capital (resurse materiale de producție) în valoare de 1000 lire sterline (pounds). Vreau să produc produsul X. Am nevoie de un singur lucrător (1!)- zis proletar (el nefiind posesorul mijloacelor de producție pe care le pun eu la bătaie). Acesta, din urmă, are norocul să fie burlac, să nu aibă pe nimeni de întreținut. Stă la o pensiune la distanță de 1 (una) oră de mers cu autobuzul. Acolo mănâncă și doarme. Pentru ceea ce eu doresc să-l angajez (i.e., să-i cumpăr forța de muncă) nu are nevoie de nicio calificare, îi ajung cei 7 ani de la mă-sa de acasă. Nu are nevoie nici de ceva școală, va munci (i.e., își va consuma forța de muncă, acum cumpărată de mine) cu mâinile goale. Cum îl salarizez (salariul este prețul, expresia bănească a valorii forței de muncă)? Plec de la ipoteza că poate, voi avea nevoie de el și a doua zi; deci – după o zi de muncă (8 ore), în întreprinderea mea, unde se află materia primă, uneltele, energia apa etc. – i.e., tot ce este necesar materialmente pentru a produce produsul X), omul meu este obosit și trebuie să se recupereze integral spre a fi din nou apt de muncă. Adică, trebuie să-și refacă forța de muncă ce s-a consumat la mine în întreprindere. Să poată veni „nou nouț” la muncă și a doua zi… Forța lui de muncă fiind marfă, eu i-am cumpărat-o (pentru un ciclu de producție de o zi, i.e., muncă efectivă = 8 ore). Problema este atunci cum calculez eu prețul (salariul) acestei forțe de muncă? Păi, să socotim (nu să „șoșocim”):lucrătorul mei plătește cazarea (dormit, haleală – trei mese pe zi, utilitățile pensiunii unde stă), 50 de lire. Biletul de autobuz dus-întors, 5 lire (eu sunt generos, îi plătesc transportul). Bericile și țigările pentru o zi – 15 lire (da, sunt ale dracu’ de scumpe, aici, în Anglia; dar eu, unul, de pildă, nu pot „funcționa” fără…). Recreerea după muncă (o cafea, un meci de fotbal, un film, o …gagică…etc.), să zicem, 30 de lire. Gata! Prin urmare, omul meu trebuie să „consume” un total de 100 de lire spre a-și reface forța de muncă și a fi din nou „fresh”, a doua zi. Ei bine, salariul lui pentru o zi va fi de 100 de lire. Atât valorează forța sa de muncă! Nu pare echitabil, cinstit-lăutărește? Ba da! Prin munca lui efectivă (consum de forță de muncă) + uzura capitalului meu (să zicem, 10% = 100 de lire) valoarea produsului X ar fi de 200 de lire. Acestea ar fi cheltuielile mele de producție (valoarea capitalului material uzat și valoarea forței de muncă consumate și plătite ca salariu). Produsul X, devenit marfă, îmi aparține mie, ca întreprinzător capitalist. În funcție de conjunctura pieței, eu îl vând la un preț de – să zicem – 300 de lire. Deci prețul pe piață al produsului X (300 lire) minus cheltuielile mele de producție (materiale + forța de muncă), 200 de lire = 100 de lire. Diferența este profitul meu ca întreprinzător capitalist. Din prețul de vânzare al mărfii X, eu a trebuit să scad cheltuielile (investițiile) necesare cu producerea lui. Aceste cheltuieli trebuie, normal, recuperate. Ceea ce rămâne, recte, 100 de lire reprezintă profitul brut. După ce-mi plătesc dările de toate felurile – nu sunt evazionist!), îmi rămân, să zicem, 8o de lire. Eu va trebui să investesc pentru reluarea producției (activității), să zicem 20 de lire, + 10 lire (să zicem), pentru reluarea lărgită a producției + retehnologizare (= 30 lire). Dacă rămân la reproducția simplă (reiau totul de la capăt, în aceleași condiții inițiale) risc să fiu scos de pe piață. Capitalismul nu iartă, trebuie mers mereu înainte, vorba aia, citius, altius, fortius… Trăgând linie și adunând (și scăzând), mie-mi rămân, pentru viața mea personală, taman 50 de
lire. Cât economisesc de aici și cât mă destrăbălez de aici (nu uitați ! ciclul e de o zi) mă privește. De unde dracu’ apare diferența de la 200 de lire (preț de cost total) la 300 de lire (preț pe piață)? Marxistul (clasic!)va spune: diferența este plus-valoarea care rezultă din munca vie (efectivă) a proletarului, căruia nu-i revine decât salariul ca preț al valorii forței de muncă. Consumul de factori materiali de producție + „know-how”, nu adăugă nimic peste valoarea lor; altfel, s-ar încălca principiul conservării și transformării masei și energiei… Plus-valoarea este însușită gratuit (fraudulos!) de către capitalist și va contribui la creșterea bunăstării acestuia, deci și a capacității lui de a exploata mai departe. Prin aceasta, proletarul își produce propriul dușman-exploatator – aceasta este înstrăinarea fundamentală!. Ea trebuie înlăturată prin desființarea proprietății private asupra mijloacelor de producție, prin revoluția socialistă („radicală”) al cărui principal agent uman este proletariatul care, trebuie condus de către un partid comunist. Acesta, la rândul său, are nevoie de un conducător clar-văzător! Vă sună cunoscută această schemă? De fapt acest schematism super-simplificator a devenit lozincă și îndemn la lupta de clasă. De aici, nu mai e decât un pas până la dogmatismul absolut, până la fanatismul „iubiților conducători”, până la fanatizarea prostimii („pulimii”, cum i se spune mai nou, pe meleagurile noastre strămoșești) și pâna lastatul totalitar. Vedeți vreo deosebire față de fascism sau religie? Not at all!…


În episoadele următoare vom analiza „replica” dată de „capitaliști”…. ultimul termen – capitaliști – îmi sună atât de ciudat, căci îmi mai reverberează în cap fondul sonor de propagandă alienată și alienantă în care am trăit primii 38 de ani… Tot vin sărbătorile de iarnă, la Românica începe cu Moș Nicolae și se gată abia la Sf. Ioan! Deci un continuum istoric de pileală și… nemuncă…Ca la noi, la nimenea… E un teatru absurd. Iar aici, merită amintit bancul cu marea piesă de teatru absurd al secuilor

„Cântarea României”… La Teatrul din Sfântu Gheorghe se prezintă prima piesă de teatru absurd a secuilor (inspirație – Eugen Ionesco). Succes nebun! Candidată la medalia de aur a „Festivalului…”. Scena și decorul: în gredina din spatele casei, Janos-bacsi, beat mangă s-a cățărat într-un pom. Jos, furioasă, cu mâinile-n șolduri, Marika-neni. Actul I: Marika-neni: „Janos, dete jos din kooopac!” Janos-bacsi: „Nu me dau!” Cortina. Aplauze furtunoase ! Actul II, același decor, aceleași replici… Cortina. Aplauze furtunoase! Actul III, același decor, aceleași replici… Cortina. Aplauze prelungite, urale, emulație generală… La conferința de presă de după spectacol, un ziarist mai băgăreț (clar, de la regățeni, din Ceauschwitz), nu se poate răbda și-l întreabă pe regizor: „Totuși și totuși, când se dă Janos-bacsi jos, din pom?” Răspuns: „Păi kind? In pauză!”


Citește și:


 

Categorie: Opinii
Etichete: capitalism, comunism, lupta cea mare, proletari
Distribuie:
Articolul anterior
Sfântul Nicolae – însemnătate creștină, tradiții și obiceiuri la români
Articolul următor
[email protected]. Episodul 30 | Fashion Critic: Trening și Lassie la un eveniment despre Unire

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

alexandru v. mureșan

GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (12)

     LUMEA CA O VOMĂ  sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (xii) Scrisoarea a opta: SCRISOARE-DESCHISĂ CĂTRE: MAMA-NATURĂ (Mă)’MUCĂ-NATURĂ, Îți scriu din Perfidul Albion, acel teritoriu al Majestății Sale Britanice pe care…
alexandru v. mureșan

GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (11)

    LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (xi) Scrisoarea a șaptea: SCRISOARE-DESCHISĂ CĂTRE: ARTEMIS, Zeița elină a vânătorii (pădurilor, nașterii copiilor, virginității și fertilității) O, tu Zeiță,…
cnvm vs peda large

Nu mor caii când vor câinii

Statistica e dificilă. Nu se predă în ciclul primar, deci nici la M4 (matematicienii știu de ce)… Motto: Nu mor caii când vor câinii Au apărut în ultima perioadă o…
alexandru v. mureșan

GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (10)

    LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (x) Scrisoarea a șasea: TRIPLĂ SCRISOARE-DESCHISĂ CĂTRE: MINE, NIMENI ȘI NIMIC PREAMBUL SAU JUSTIFICARE pentru un ipotetic Factor Poștal pe care…
virgil florea

TENDINȚE VS. FINALURI

Cum spuneam într-un articol mai deunăzi, observăm, analizăm, și pe cât psobil încercăm să ne punem la adăpost. Auzim din cabană rostogolirea avalanșei, știm cât de pericuoloasă este, fugim cât…