Ce îmi place enorm, e că noi, aici, încercăm să recreăm metropola. Nu putem s-o facem în ceea ce priveşte lăţimea străzilor, nici în ceea ce priveşte aducerea de nume mari ale…culturii (hai, să fiu blând, mâine-poimâine se opreşte căldura la bloc, pot şi eu să dau dovadă de milă). Aşa că neputinţa noastră se transformă în obsesia de a ne afişa, pe uliţa principală, cu tot felul de împrumuturi. În combinaţii mai reuşite sau mai puţin.
Arădenii au ajuns să se împartă în două. Prima jumătate nu mai are simţul ridicolului şi pe cel al măsurii, iar cealaltă gaşcă stă pe margini şi comentează. Nu că ar vrea să vindece, doamne fereşte. Doar că e atât de mişto să stai la un ceai Earl Grey, pe terasă, şi să râzi de piţipoance şi cocalari! E sportul la modă, sportul sărăcimii arădene, a angajaţilor şi al micilor intreprinzători, a avocaţilor fără clienţi şi ai rezidentului fără treabă. Mii de pierde-vară versus mii de pierde-bani.
Tăiatul de verdeţuri la canide sau, dacă vreţi, infuzia de clorofilă în mâncarea de câini e o ocupaţie nobilă, căreia îi lipseşte practicul. E asemănător cu poziţia unui strateg militar, specializat în arta războiului, care prinde o mie de ani de pace. Nu m-ar fi deranjat filosofii de margine, şi nici comentatoarele ocazionale, dacă nu aş fi observat cât de ipocrit poate fi acest demers. În sensul că, în marea lor majoritate, aceşti stâlpi ai cafenelelor arădene şi nu numai, care sug la o cafea cu lapte timp de juma de zi, holbându-se în stânga dreapta, doar doar o să mai vadă ceva de criticat, deci majoritatea acestora sunt doar nişte frustraţi, care vorbesc urât despre cocalari şi maşinilel lor de fiţe, dorindu-şi să fie cocalari şi să aibă maşini de fiţe. Critică piţipoance, dorind să umble în piţipoance. Iar demersul e cu atât mai acid, cu cât realizează că asta nu se va întâmpla. Niciodată.
Că Românica s-a împărţit deja în caste, e o realitate, chiar tristă, dar e o realitate. Că noi imităm, destul de palid şi de jenant, ceea ce vedem la alţii, e o altă realitate. Dar penibilul nu rezidă doar de o parte a curcubeului. E şi cealaltă parte, la fel de penibilă, la fel de jalnică. Faptul că aceste lumi se întâlnesc pe corso este un semn că, aşa bolnavă cum e, democraţia există. Chiar în forma halucinantă de acum. Momentul în care nu o să te poţi apropia de cocalar din cauza gărzilor de corp e aproape, şi atunci, măcar, vom avea de-a face cu proba curajului. Comentariul din acel moment va fi premiat, dacă reuşeşte să scape nerupt de mâinile abile ale zdrahonilor.
Pe de altă parte, nici una dintre aceste categorii nu ar exista fără cealaltă. Am ajuns la concluzia (dovedită) că piţipoanca vrea să fie comentată, analizată, eventual făcută muci de către pierde-vară. Acesta este modul ei de a exista. De a avea importanţă socială. Cum, de altfel, şi comentatorul zelos devine mut şi insignifiant dacă este scos din decor şi invitat la un dialog serios, pe orice subiect dat, afară de onomatopeele caracteristice. Ying şi Yangul elitei sociale de bulevard. Materie şi antimaterie. Alb şi negru. Vin şi ţuică. Lapte şi prune. Lolek şi Bolek.
În tot acest timp, există o majoritate uitată, câteodată chiar şi de mine, care n-are timp de fiţe sau comentarii aiurea. Pentru că munceşte. Sau fură. Sau dă ţepe statului. Sau vinde şi cumpără.
Dar măcar face ceva.
2 comentarii. Leave new
daca schimb Arad cu Hunedoara si aradeni cu hunedoreni, il pot pune lejer pe blogul meu, asta se intampla si la Hunedoara
Dar de ce să-i schimbi Căline? Lasă-i te rog pe ai noștri și izbește-te de ai voștri cât poți tu de tare.