Anii treizeci ai secolului trecut au însemnat, pentru lume, perioada cea mai ciudată, chiar neverosimilă. Începută cu o criză de supraproducţie, maximizată de lăcomia americană, continuată cu câştigarea puterii în Germania de către un partid belicos, condus de un clovn sinistru, cu invazia Manciuriei de către japonezi, războiul civil din Spania, invadarea Eritreei, toate aceste evenimente au pus, oarecum, în umbră, ceea ce se întâmpla în Rusia, unde deceniul a început cu o mare foamete, şi s-a încheiat cu pactul Ribbentrop-Molotov şi Marea Epurare.
Căci despre epurări vreau să vă spun azi. Iertate îmi fie paralelele, dar la nivel micro, chiar foarte micro, asistăm la epurări staliniste. Prea ocupaţi cu şedinţele de consiliu, local sau general, cu Brexit, cu bătălia pe cadavrul UNPR, cu bombele de pe aeroportul Ataturk, în fine, cu lucruri ceva mai serioase, nu am observat o epurare eminamente stalinistă, la unul din jucătorii mai puţin dezvoltaţi ai politicii arădene. E vorba, bineînţeles, de PMP.
Acum, sincer fiind, nu mă miră că o emulaţie băsesciană este, într-un fel, dedată epurării. Nici nu mă miră faptul că această epurare are loc, având în vedere rezultatele de la alegeri. Mă lasă oarecum şocat metodologia acestora. Sunt făcute în linişte, foarte stalinist, pe bune, putem nominaliza, dintre cei scoşi din joc, care e Rîkov, Buharin, Iagoda, Krestinski şi Rakovski. Nu are rost să nominalizăm acum, cu o privire puţin mai atentă se pot observa personajele. La fel, nu mă miră faptul că Florin Remeţan se comportă ca Stalin în cazul ăsta. E vorba, în primul tând, de frica lui de concurenţă. Şi e normal. Omul nu mai are unde să meargă. E ultima staţie. Un partid mic, cu o imagine fantomatică în spate, genul de loc unde poţi face experimente politice, şi legături, şi, dacă stai strâmb şi judeci drept, nişte bani şi nişte centre de influenţă. Pe sistemul încercat, cu succes, de atâtea ori, la atât de multe formaţiuni, se iau nişte naivi, se belesc de bani, se pun la muncă, şi se îndepărtează în momentul în care au alte idei decât cele aprobate. Noul val de fraieri aşteaptă deja la uşă.
Pe de altă parte, liniştea asta, cu şedinţe restrânse, cu pumnii în masă, cu atitudinea beligerant-revoluţionară, a apostolului comunist de tip B, ajuns administrator de gulag. Aşa făceau şi comuniştii, aşa s-a întâmplat şi în noaptea cuţitelor lungi, la Berlin, probabil aşa fac toţi dictatorii, mari şi mici, se desfăşoară în linişte, uciderile au loc în întunericul cel mai adânc, în liniştea cea mai deplină. Problema e că, în acest caz, liniştea a fost spartă. Cumva, toate astea s-au aflat. Că nu prea îi pasă nimănui, o să o pun pe seama sentimentului general de apatie, dar şi a faptului că politicienii sunt puşi, cam toţi, pe acelaşi galantar. Şi poate că această clasă politică merită să fie amendată aşa. Dar este periculos a trece cu vederea reapariţia unor metehne toxice, moştenite de la dictatori. E doar un sfert de secol de când am scăpat, şi e mult prea devreme să uităm. Ca şi oameni ai cetăţii, trebuie să observăm acest gen de comportament, şi să nu ne deranjeze neapărat duplicitatea politică, întâlnită, oricum, peste tot, nici compromisul, ci epurarea, şi stalinismul, şi execuţiile fără judecată, de orice fel ar fi.
Ar trebui să ne deranjeze tăcerea ticăloşită
1 comentariu. Leave new
Basil draga, cind vorbesti despre faptul ca toti politicienii sint pusi pe acelasi galantar, te referi cumva la acele galantare vechi, batrinesti, din copilaria noastra, in care admiram suncile spate prinse de grinda cu cirlige??