Nu am nimic cu nimeni, şi chiar aş fi vrut să încep anul printr-o scriitură mai bucuroasă sau mai optimistă, cum stă bine românului în ajun de Bobotează. Ceva cu cât de bine o să fie, cu faze gen „o să trecem noi şi peste asta”. Dar uite că nu-mi dă pace internetul ăsta, şi nici curiozitatea mea bolnavă de a citi presa pe cablu în puţinele zile de concediu, trezindu-mi familia cu clămpănitul tastaturii la o oră indecentă pentru începutul lui ianuarie. Şi aşa, îmi sări în ochi un articol dintr-un săptămânal maculat în premii babane şi topuri ale bogătaşilor români.
Acolo, o frecţie care se lăfăia ca fiind editorialul săptămânii, îi elogia pe oamenii bogaţi din România, la modul la care mi-a sărit umbra de somn din creier şi cafeaua de dimineaţă pe nas. În afară de faptul că era scris cam cum explică profesoara copiilor cu dizabilităţi teorema lui Pitagora, pledoaria pentru cei bogaţi avea marea lacună de a fi mai mult decât o inexactitate. Era un compendiu de aberaţii, o chintesenţă de scuze jenante şi jegoase pentru toată clasa îmbogăţiţilor din cea mai vai de mama ei ţară din Europa.
Să fie clar. Nu e vorba de invidie, cum conchidea autorul editorialului. N-am nimic împotriva celor şase maşini a lui Adi de Vito. Şi, probabil, mă simt mai bine sub duşul meu decât Becali în jacuzzi. Beau o cafea cu mai multă poftă decât defunctul Adamescu. Nu mi-e ciudă că alţii au munţi de bani, iar eu trăiesc într-un perpetuu şes financiar, cu perioade prăpăstioase. Nouăzeci şi ceva la sută din poporul acesta o duce asemănător mie. Nu fac parte dintre cei care se zgâiesc ofticaţi la ce ţoale învârt barosanii. Fac un concediu pe an, care îmi ia optzeci şi opt la sută din banii pe un an. Dar nu pot fi de acord că un om care are acum 7-800 de milioane de euro a făcut banii ăştia prin muncă cinstită, în România. Pot să cred că români de ai noştri au avut idei extraordinare, care i-au umplut de bani pe alţi români. Pe cei cu idei n-o să-i văd la televizor, şi nici în topuri.
În România, prin muncă cinstită poţi, eventual, trăi semi-decent. Sau, în cele mai multe cazuri, poţi supravieţui. Murind zilnic câte un pic, pentru că nu ştii dacă mâine, sau marţi, sau luna viitoare, vei avea ce să mănânci. Sau cu ce să îţi plăteşti cheltuielile. Chiar, e interesant cum românii despre care nu se fac pledoarii decât în campanii electorale, îşi plătesc la timp datoriile. Nu au şi nu cer reduceri. Lasă, că o fac băieţii pe care îi laudă ziaristul-minune.
A propos, ia ghiciţi cine semna editorialul cu pricina? Un fost mare om de finanţe al României. Iar demersul domniei sale devine cu atât mai ridicol, cu cât sunt sigur că editorialul cu pricina, scris fără pasiune şi în dorul lelii, e plătit cu mai mulţi bani decât iau toate redacţiiile ziarelor din Arad.
În România, poţi trăi la limită. Asta dacă nu eşti cumva pensionar sau handicapat. Pentru că atunci eşti condamnat la moarte. De către propriul tău stat. Un român care munceşte cinstit nu îşi va putea cumpăra niciodată o casă din banii câştigaţi. Suntem o naţiune de tineri care se roagă să le moară rudele în vârstă, ca să moştenim un apartament mâncat de igrasie. Asta, dragă editorialistule, se numeşte realitate. Spune-i crudă, spune-i mizerabilă. Spune-i România de azi.
