Aveam un amic, acum ceva ani, contabil de meserie. Genul clasic, liniştit, calm, analitic, fără prea mult umor sau căldură umană, tipul vedea cifre, şi le vedea bine. Emoţiile lui se exprimau în limbaj binar. Dar, ca întotdeauna, exista o supapă de refulare. La el, era combinaţia de fotbal şi patriotism local. Un utist fanatic, care vedea orice meci ca o potenţială bătălie. Mai ales dacă era un meci cu Poli Timişoara. Atunci, iadul se dezlănţuia. Nici măcar nu mai era vorba de fotbal. Era vorba de ura faţă de Timişoara, timişoreni şi absolut tot ce reprezenta asta. Omul blajin, care ajuta pe toată lumea, cel care nu putea ucide o muscă, devenea o brută agresivă, aproape fără control. L-am întrebat de ce. Mi-a răspuns că e vorba de patriotism local.
Nu am înţeles niciodată chestia asta cu rivalitatea dintre oraşe. Ştiu că există, din cele mai vechi timpuri, ştiu că a fost, multă vreme, vorba de lupta pentru supremaţie într-o anume regiune. E Galaţi şi Brăila, Dusseldorf şi Koln, Paris şi Marsilia, Madrid şi Barcelona, Saigon şi Hanoi, Rio de Janeiro şi Sao Paolo, New York şi Los Angeles. Lista poate continua la nesfârşit. E vorba de orgolii, e vorba de forţe economice, e vorba de mândrie a locului de unde eşti, de faptul că eşti mai bun decât ceilalţi, chiar dacă doar prin origini. Problematica patriotismului local, cu variante mai mult sau mai puţin extreme, poate fi fascinantă, dar are o mare problemă, cel puţin în ceea ce priveşte situaţia Arad-Timişoara. Porneşte de la premise false.
Cum ar fi că unii sunt mai buni decât ceilalţi. Retorica asta, a falsului patriotism local, e de-o mărginime şi o suficienţă de-a dreptul penibilă. Şi o să dau exemplul Aradului şi a Timişoarei. Aradul e mult mai vechi decât Timişoara, atestările documentare duc spre o mie o sută şi ceva. Timişoara a fost, până la Eugeniu de Savoia, o mlaştină. Pe care au secat-o austriecii, să le facă sârbilor şi celor câţiva români oraş locuibil şi neinfestat de ţânţarii purtători de malarie. Asta nu înseamnă mai nimic, mai ales că, în ultimii 70 de ani, toată industria şi educaţia arădeană a fost umbrită de timişoreni. La fel, nu suntem mai buni decât ei, şi nu sunt mai buni decât noi. Deși toată povestea asta se perpetuează. Până şi la nivel micro. În sensul că Vlaicu e mai bun decât Micalaca, iar Micalaca e sensibil mai ok decât Grădişte. What the fuck?
E o înţelegere atât de greşită a ideii de apartenenţă… De parcă asta ar fi marea problemă. Am văzut-o şi în campaniile de anul trecut. Că Fifor e doljean, că Falcă e din Brad, că cutare, că celălalt (cacofoniile nu sunt „scăpări”). E penibil. În momentul în care, în mileniul trei, cică în UE, ne punem problema cum că unul e moldovean, altul oltean şi altul bănăţean, nu mai trebuie să ne mire că suntem români numai pentru străinii care dau vina pe noi pentru toate găinăriile petrecute pe la ei. Noi nu suntem popor, suntem o populaţie, sau trei, sau şase, sau cine ştie câte. Conştiinţa noastră naţională se reduce la o limbă comună, dar vorbită ca la sat.
Şi mai vrem să ne respecte alţii.
