Sâmbăta trecută, o bună prietenă, de meserie, şi chiar de formaţie, comunicator, îmi împărtăşea o părere personală, ceva între sfat şi avertisment: Basil, va trebui, mai devreme sau mai târziu, preferabil mai devreme, să te poziţionezi. Clar. Deoarece oamenii nu înţeleg conceptele pe care le tot plimbi tu, adică dialog, conlucrare, faptul că şi alţii pot avea dreptate, că jocul trebuie să fie în limite, că fiecare poate greşi, şi fiecare poate fi tras la răspundere, fie şi doar de către un observator din presă.
Am stat şi am cugetat la ce mi-a spus prietena mea şi am realizat, pentru a mia oară, că împărtăşim un crez oarecum asemănător, dar cu finalităţi drastic diferite. În sensul că am foarte clar sentimentul că sunt mai mult controlat decât citit, mai mult, am certitudinea asta, deoarece tot ce facem mai nou e să îi verificăm pe ceilalţi, să le contabilizăm postările, like-urile şi share-urile, să le numărăm pozele care ne avantajează pe noi, şi tot aşa, creionându-le imaginea şi loialitatea. Pentru că despre asta vorbim, despre faptul că măsurăm loialitatea în cât de lipsit de personalitate e un om, fie el membru de partid, angajat sau jurnalist. Cu cât mai mult, cu atât mai bine. Loialitate înseamnă obedienţă, nu luciditate. Astfel, o poziţionare corectă ar însemna să fii de acord cu absolut totul dintr-o parte, şi cu absolut nimic din cealaltă. Bine, dar ce facem cu independenţa? Şi ce preţ să punem pe renunţarea la ea? Şi, de fapt, cum arată presa arădeană azi, din punctul acesta de vedere?
Aici m-a ajutat foarte mult o discuţie cu prietenul meu Cristi. Definiţia sa a fost magistrală, atât în prezentare, cât şi în acurateţe. În sensul că presa arădeană e ca o fată din Lipova, angajată la stat în Arad, care vine cu autobuzul în fiecare dimineaţă la serviciu. O fată frumuşică, cu dinţi falşi şi prost lucraţi, cu un vag iz de motorină, şi destul de curvă. Fata noastră nu deranjează pe aproape nimeni, face cafele pentru toţi, şi se poziţionează întotdeauna capră. Presa locală nu se uită niciodată în ochii libidinoşilor care o abuzează. Dacă nu îi vede, poate nu există.
Acestea sunt vremurile pe care le trăim. Unii dintre noi, mai trecuţi prin viaţa asta, ne mai vedem, şi ne amintim cum era acum douăzeci de ani, când presa făcea cărţile în politică şi, sincer, era la fel de rău. Pentru că eram dincolo de amatorism, amuşinam urmele CNN şi credeam că schimbăm ceva. Fără să ne dăm seama că eram tot într-un film prost, regizat de alţii, palide dubluri ale altor dubluri, într-un deja obişnuit carusel al nesfârşirii. Şi mai trist e că, chiar dacă unii dintre noi ne-am prins, lucrurile rămân la fel, doar unii dintre actori se mai schimbă, curvia şi ipocrizia şi controlul rămân.
A propos de depresia în care pot arunca trei din cei cinci cititori ai mei, asta nu-i nimic, să vedeţi ce vine. Să vedeţi ce ni se pregăteşte…
3 comentarii. Leave new
lipsite de argumentul unui caracter puternic, care să emane încredere, vorbele multe, oricât de frumoase și bine rânduite, rămân fără acoperire!
asta ne lipsește atât în presă, dar mai ales în spațiul public. cât despre de politică … parcă nici nu mai merită să ne întinăm gândurile!
Nu te stresa Boss. La primul skandal al sefului ei o sa vada si prietena ta ce inseamna pozitionarea …
#askandrei
Ni s-a pregătit deja: feisbuku’. Pe lângă „authorii” de acolo, cred că Tifi, Dani Albu, Mihuța (cel mic), Răzvan Crețu, Romi, Alin, Ando sau alții din presa arădeană „independentă pe bani”, sunt sfinții apostoli.