Pentru că aşa le zic eu chestiilor de genul ăsta, zbateri publice. Li se zice dezbateri dar, de vreo doişpe ani, nimeni nu mai dezbate nimic în mod concret în Arad. Deciziile sunt luate deja, e doar de formă, să simţim democraţia până în rărunchi. În fapt, se mai zbate opoziţia, câteodată foarte public, de cele mai multe ori degeaba. Dar despre lenea democraţiei în oraşul de pe Mureş, altă dată.
Am mers la această dezbatere atât ca şi jurnalist, cât şi ca un cetăţean care e interesat de strategia în domeniul sănătăţii. Ajuns în frumoasa sală Ferdinand, am avut deosebita bucurie de a vedea că e plin. Plin de medici, de consilieri, ziarişti şi diverşi oameni de mai mult sau mai puţin bine. De la început, am remarcat două aspecte importante: primul, că unei anume doamne consilier îi stăteau extraordinar de bine picioarele, lucrate la diverse săli de fitness, aspect care, spre ruşinea mea, a trecut neobservat ceva timp (îmbătrânesc, nu mai sunt atent, vai de steaua mea). Al doilea, că era plin de pesedişti şi pemepişti, ceea ce m-a dus cu gândul la un meci dur, şi nu numai pe mine, ci şi pe pedelei, aflaţi într-o cvasiminoritate. Zic, aici se lasă cu sânge, iar o să aibă ziariştii subiect proaspăt, dar şi aceia erau relativ puţini, iar licheaua nu a andocat în portul primăriei, vorba unui prieten din presă. Aşa că, aşezat strategic între o doamnă bine şi un reputat (şi gălăgios) medic de familie, am purces a observa disertaţiile.
A început o doamnă, medic sau aşa ceva, din a cărei expunere am înţeles că serviciile medicale înseamnă zece la sută din problemă, iar stilul de viaţă, factorii de mediu şi genetica, bat-o vina, contează cel mai mult în ceea ce înseamnă starea generală de sănătate. Gândul meu criminal s-a dus către o lume unde, dacă am rezolva câteva procente la celelalte capitole, n-am mai avea nevoie de spitale, de doctori prost plătiţi, de jumătate plus unu din DNA, adică divizia specială de căutat şpăgi prin sistemul medical, asistente, Hexa şi toate celelalte. Discutând, mai apoi, cu alţi cetăţeni, mi-am dat seama că nu sunt singurul care a înţeles asta.
Crezând că tot ce-a fost mai rău s-a sfârşit, am încercat să ascult o prezentare, întinsă pe o oră întreagă, a unui domn care încerca să explice nişte powerpoint-uri, vizibile pe două ecrane mari. În speţă, motivul pentru care eram acolo. Cadenţa şi ritmul absolut monoton al prezentării m-a făcut să trec printr-o miriadă de stări, toate nasoale. Parcă eram în purgatoriu, pe purgative. Aşa sună coloana sonoră a iadului. Pot doar să spun că domnul Timiş, aşa am înţeles că îl cheamă, e perfect pentru a vorbi la dezbateri electorale. Aşa, în mod sigur, vom fi dictatură militară. Aş vrea, sincer aş vrea să spun că am reţinut ceva din, probabil, interesanta disertaţie, dar aş minţi cu un tupeu mai mare decât o domnişoară din zona gri a oraşului, lăudând potenţialul unui şofer de tir obez. Am înţeles că toată această luptă a vorbitorului, cu cuvintele şi cu auditoriul, îi va aduce beneficii pe măsură. Îi doresc baftă şi îmi doresc să nu mai vorbească niciodată cu mine.
Şi au urmat interpelările. După un doctor Furău mult prea bine intenţionat, care şi-a băgat oponenţii într-o ceaţă adâncă, venind cu pace şi conlucrare, a venit rândul lui Sami Caba, care a încercat să spună ceva, probabil important, dar nu l-a lăsat echipa portocalie să dezvolte… Iar apoi, o minunăţie de om, un domn Covaci, într-o italiană cu puternice accente de rromă veche, sau ţigănească, să înţeleagă şi cei mai puţin dăruiţi cu toleranţă. A fost un moment bun, adevărat, în ton cu întreaga regenerare urbană. Au urmat încă vreo doi vorbitori, dar habar nu am despre ce se vorbea, nu prea se mai auzea mare lucru, toţi începuseră să şuşotească, dar nu la unison, era un viespar, un zumzet de nu îl auzeai nici pe Georgică Cornu dacă ateriza pe balconul primăriei
Finalul acestei întâlniri ne-a adus, din nou, bucuria de-a dreptul inumană a unui discurs teflonic, niţel defazat. Probabil asta se trăgea de la petarda de mai devreme, cea a atacului furibund şi ameninţător împotriva consilierului Beniamin Vărcuş. Clasic, aş putea spune, cu rânjet, dinţi strânşi, curaj nebănuit, având în vedere câţi medici erau în zonă, unii chiar cu pregătire în psihiatrie.
Genul ăsta de curaj merită aplauze. Peste obrajii întinşi. Cu un scaun. De fier. De trei ori.
1 comentariu. Leave new
Sincer să fiu, nici eu nu prea am priceput tema Simpozonului, dar mai ales „învăţămintele”!.
Şi apoi nu aţi scris nimic despre cuvântul dlui Ţolea, de la prezidiu, de Virgil ….
Nu aţi pomenit nimic de infecţiile nosocomiale, sau coloniale – care colonizează spitalele – , de proporţia la sută a diminuării de către Hexi Pharma, de dezinfectanţi, germeni, viruşi, bacterii şi alţi agenţi patogeni.
Văd că v-aţi oprit în descriere, în momentul ultimului vorbitor.
Dar concluziile? Platourile reci, suedeze ?! Ţuica disimulată în sticle de Cola ! Sau, ce era acela de culoarea ceaiului de muşeţel ?
Dacă ne informaţi, faceţi-o complet !