Am fost la evenimentul ABC de pe aeroport. Acuma, ştiu, şi ştim toţi că a fost un eveniment cu valenţe electorale. Nu voi comenta asta. Oricum, un plus este lipsa discursului teflonic despre studii de prefezabilitate sau regenerare urbană sau sanctitatea familiei, distrusă de lupta politică. De asemenea, ştiu foarte bine că Timişoara e capitală culturală europeană, iar noi, vorba lui Marin Moraru, canci, în ciuda sumelor uriaşe alocate marelui fâs numit campania de anul trecut, şi mai ales în ciuda faptului că, virgulă, cel mai mare jurnalist din galaxie s-a ocupat, în infinita lui capacitate intelectuală şi artistică, de asta. Rămâne pe altă dată, la fel ca şi discuţia, promisă de altfel, despre patriotism local. Cum rămâne pe altă dată şi faptul că aeroportul din Arad se bălăceşte în neputinţă şi incompetenţă, că nu zboară de pe el decât păsările cerului şi vreo câţiva care şi-au luat zborul în diverse tripuri, azi noapte. Nu vreau să scriu despre masterplanuri, care se vor întâmpla atunci când nu voi mai avea voie de la nenea doctorul să zbor, iar majoritatea vom fi oale şi ulcele. Nu voi scrie despre prietenii mei din Viţa de Vie, care au avut un concert extraordinar, şi nu vreau să scriu nici despre plăcuta surpriză, în plan personal, pe care a reprezentat-o Macanache. Vreau să scriu despre o experienţă incredibilă pe care am avut-o, şi pe care o voi preţui îndelung. Se numeşte experienţa Subcarpaţi.
Ca un vechi promotor al culturii underground în Arad, ca un fan al dubstep-ului, al break beat-ului, rockului şi hip hop-ului, printre multe altele, am aşteptat cu inima oarecum îndoită acest concert. Pentru că, din experienţe personale spun, sunt atâtea feluri în care poţi să o dai în bară, că n-am degete în vocabular şi litere la mâini să zic. Sunt, sincer, fericit că m-am agitat degeaba. Organizarea a fost foarte bună, sunetul de mare angajament artistic, chiar şi băutură a fost destulă. Iar Subcarpaţi – absolut extraordinari. Adică, a fost o epifanie, o experienţă hipnotică, cu vocea de descântec a lui Bean şi trilurile perfecte şi dintotdeauna ale Mădălinei Pavăl, scoţând românul ăla adevărat şi bun din adâncul negru al sufletului meu chinuit de depresia, oh, atât de românească. Acel râs-plâns pe BPM, acel flow molcolm, amestecat cu cavalul, toate astea au mers într-o zonă foarte ciudată a inimii mele, şi m-au făcut nu numai să uit puţin de toate relele pe care le văd şi le simt şi le scriu şi urlu zadarnic, ci mi-au trezit un ceva, ceva de mult uitat. Un feeling, na, un simţământ, să mai folosesc şi cuvinte româneşti, un sentiment de apartenenţă, unul care a exclus ruşinea de a face parte dintr-o populaţie, şi nu un popor. A fost, şi este încă, un sentiment plăcut, cu miros de pâine caldă şi lapte de bivoliţă, şi ouă ochiuri, ca în casa bunicii mele, când eram copil, la Gurahonţ. Am revăzut cu sufletul pădurile, şi majestatea sa muntele, şi pârâul acela extraordinar pe care l-am descoperit într-o poieniţă, acum aproape patruzeci de ani. Şi am descoperit că se poate. O trupă românească de undergound poate suna ca Prodigy, Sigur Ros sau Crystal Method.
Oamenii ăştia fac ceva extrem de bun şi de periculos. Repornesc spiritul naţional. Şi speranţa. Şi e minunat şi înfricoşător. RESPECT !
1 comentariu. Leave new
Glad Varga ! Atat !