Săptămânile mele au ajuns să fie la fel una cu cealaltă. Nu mai pendulez între agonie şi extaz, nu mai am speranţa unei veşti bune. Ştiu că, în fiecare zi se va întâmpla ceva rău, doar că nu ştiu exact ce. Şi, cum viaţa bate întotdeauna ficţiunea, de-i merg fulgii, în fiecare săptămână surprizele vin de unde nu te aştepţi.
În cazul săptămânii care a trecut, desecretizarea protocoalelor ar fi trebuit să ţină, clar, capul de afiş. Nu atât înfiorătoarea ameninţare a abuzului, ci toate murdăriile care au ieşit la iveală de sub covorul autorităţilor care n-au avut ce face şi au informat presa despre acest marasm. E una din situaţiile acelea în care stai ca prostul şi te întrebi în a câta realitate paralelă eşti, şi cât de paraleli cu realitatea sunt cei care te conduc spre înalte culmi de civilizaţie şi progres.
Adică, de când a început tărăşenia cu Uniunea Europeană, a început şi lupta contra corupţiei. Şi au început şi raportările, foarte mediatizate, cu creşterea continuă a cercetărilor pe hectarul de corupţie. Atât de bine, încât nu ştiu câţi corupţi avem în puşcării. De fapt, în România sunt la bulău doar săracii şi fraierii. Iar afară, majoritatea sunt tot ca şi cei din puşcării: săraci şi fraieri. Iar mâna de milionari în dolari off shore stă şi se luptă cu corupţia. Cu marea corupţie. Haida de! Nu poţi să învineţeşti imaginea din oglindă.
Dar ceea ce s-a întâmplat nu ţine doar de marea corupţie. Ţine de acea arhicunoscută, dezavuată şi de la sine înţleasă corupţie de mahala. Corupţia aceea generalizată, ca o metastază, în întreg sistemul de valori românesc. E corupţia portarilor, a şefilor de depozit, a chelnerilor şi şefilor de post. E văzută ca o găinărie, iar şefilor nu le prea pasă de ea. Importanţa micii corupţii în volumul total de bani şi bunuri care se duc pe alte ape decât cea a Sâmbetei (a se citi buget) este incalculabilă. De aceea, această corupţie niţel şăgalnică, niţel manelistă, nu poate fi cuantificată.
Dar ar putea fi combătută. Şi nu doar prin vorbe. Că de vorbe, mi-e plin podul. Justițiarii de modă nouă se dau în stambă în fiecare săptămână, anunţându-ne cât s-a mai recoltat la corupţi, cât de frumos s-a uitat la ei comisarul nu știu care de la Bruxelles, cum ne schimbă culoarea la steguleţe. E penibil şi patetic să ni se vândă gogoşi de-astea, când nenorociţii care duc lanţul slăbiciunilor coruptibile la extrem ne îmbolnăvesc fără nici o problemă.
Cruciada jenantă din ultimii ani nu a arătat numai incapacitatea oricui de a schimba corect și eficient ţara asta, ci şi lipsa totală a dorinţei de a face ceva în sensul acesta. Şi, în final, o totală lipsă de bun simţ pentru poporul care i-a ales şi pe care îl omoară cu zile. Aici nu e vorba doar de a aresta câţiva bandiţi pe care, din prost noroc, i-au prins. Aici e vorba de distrugerea unul lanţ trofic parazitar. Nici unul dintre aceşti oameni nu are interesul de a opri corupţia. E un uger în plus, ataşat la poporul român.
Popor de oi, în așteptarea sărbătorilor pascale…
