O realitate tristă şi o poveste adevărată despre ghinion şi demnitate
Torţionarii din comunism au pensii fabuloase. La polul opus, victimele lor trăiesc cu o brumă de venit. Istoricul Marius Oprea atrage atenţia că, în continuare, torţionarii din fostele închisori comuniste au pensii fabuloase, în timp ce victimele lor duc o bătrâneţe la fel de grea precum le-a fost tinereţea pierdută în coloniile de muncă, în temniţe sau departe de casă. Marius Oprea, fondatorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), prezent la procesiunea care a avut loc în memoria victimelor Canalului Dunăre-Marea Neagră, a vorbit despre paradoxurile din societatea românească. El a dezvăluit faptul că, în România, sunt foarte mulţi oameni care au comis păcate de moarte în numele comunismului şi care, în loc să fie aduşi în faţa instanţelor de judecată, au pensii de zece ori mai mari decât ale victimelor lor. „Un ofiţer de Securitate are o pensie de 7 – 8.000 de lei pe lună, în timp ce un deţinut politic primeşte pentru un an de temniţă o pensie de 200 de lei.” Ce paradox urât!
Trăim într-o ţară în care comunismul a fost condamnat ca regim criminal, iar uneltele lui continuă să fie recompensate de noi. Pentru că aceste pensii sunt plătite din impozitele pe care noi le plătim statului. Nu este o nedreptate care continuă? Avem multe de făcut în regăsirea noastră ca popor“, a spus Oprea.. Un alt paradox este acela că, dacă în România mai trăiesc 40.000 de foşti deţinuţi în lagăre, închisori sau foşti deportaţi, în fiecare lună murind, în medie, 200 dintre ei, Asociaţia ofiţerilor în rezervă şi în retragere din cadrul Ministerului de Interne numără 250.000 de membri, dintre care foarte mulţi au fost extrem de activi înainte de 1989 în fosta Securitate, în miliţie, adică în instituţii represive, fără de care comunismul nu ar fi rezistat atâta amar de ani. Marius Oprea consideră faptul că nu trebuie să-i uităm pe cei pe care au făcut mai rău decât turcii. „Turcii nu au pus semilună pe bisericile noastre, dar comunismul a căutat în permanenţă să înlocuiască crucea cu secera şi ciocanul. Chiar dacă nu a făcut-o pe clădiri a făcut-o în minţile oamenilor. Regimul comunist a distrus toată elita intelectuală, tot ce reprezenta adevărata valoare a poporului român. Vinovaţii trebuie aduşi în faţa Justiţiei. Aşa cum evreii îi urmăresc pe nazişti până şi în ziua de astăzi prin junglele Amazonului şi îi aduc în faţa Justiţiei, noi avem în România foarte mulţi oameni care au comis păcate de moarte în numele comunismului“, concluzionează el.
Cine au fost victimele Canalului Dunăre- Marea Neagră? Cifrele neoficiale spun că în lagărele de la Canal au fost aproximativ 5.000 de victime. Este greu să se stabilească numărul lor, întrucât în 1948, atunci când s-au operat arestările, mulţi au fost ridicaţi pe baza unor liste, fără să li se întocmească fişe de penitenciar. Deţinuţii din lagărele de muncă ale Canalului Dunăre – Marea Neagră au fost, în primul rând, legionarii şi cei pe care regimul îi considera legionari. Este vorba de Ordinul 5/ 1948, care-i privea pe cei consideraţi a fi legionari şi pe legionarii de fapt, mulţi care figurau în evidenţele fostei Siguranţe, arhivă care se afla la Siguranţa comunistă. Oamenii aveau acest trecut legionar interbelic şi atunci, în baza listelor, au operat arestările“. Totodată, au mai fost duşi la Canal şi cei care fuseseră legionari şi nu mai activau în vreo organizaţie, dar, pentru ca autorităţile comuniste să aibă un motiv pentru a-i aresta, trimiteau provocatori şi le ziceau aşa: Hai să facem o organizaţie ilegalistă. Dacă erau văzuţi împreună, cei de la Siguranţă spuneau că au pus bazele unei organizaţii legionare sau recrutau membri. Şi atunci ei aveau ce consemna în timpul anchetei. Pe unii i-a trimis în detenţie administrativă într-o primă fază la Aiud, apoi la Ocnele Mari, şi pe alţii i-a condamnat.
Tot în spiritul ordinului din mai 1948 au fost închişi şi studenţii teologi de la Bucureşti. Este vorba de grupul din care făceau parte Leonida Plămădeală, viitorul mitropolit al Transilvaniei şi Roman Braga, cel care avea să ajungă mai târziu în America, duhovnic. Şi aceştia au fost consideraţi legionari, deşi nu erau. Ei erau liderii societăţii studenţeşti pe Bucureşti, iar comuniştii voiau să penetreze spaţiul universitar cu o celulă a uniunii tineretului comunist. Roman Braga a fost trimis la muncă pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră şi a fost eliberat în anul 1954. Tot în spiritul acestui ordin, care-i viza pe legionari, au fost anihilate grupurile de rezistenţă anticomunistă considerate ideologic legionare. Tot la Canal au fost trimişi şi cei arestaţi în 1952, în trei valuri: 14 aprilie, 17 iulie şi celebra Noapte a Adormirii Maicii Domnului din 15/ 16 august în care au fost vizaţi şefii de sectoare legionare, care figurau în evidenţele fostei Siguranţe, şi membrii fostelor comitete judeţene ale fostelor partide istorice PLN, PNŢ, acele partide care n-au achiesat cu comuniştii. După o anchetă sumară, toţi au fost trimişi în lagărele de exterminare de la Canal, unde au stat până în 1953. Până să se înfiinţeze coloniile de muncă, existau unităţile de muncă unde erau trimişi toţi cei ce erau consideraţi potenţiali oponenţi ai regimului.
Dintre cele peste 1.000 de dosare, povestea emoţionantă a părintelui Dumitru Marcu i-a marcat profund pe toţi cei care au auzit-o. În 1937, Dumitru Marcu intră în Mişcarea legionară, în cuibul „Rarăul“. În 1939 lucrează la Întreprinderea municipală Ploieşti, de unde în noiembrie acelaşi an va fi încorporat în Regimentul 1 Transmisiuni-Bucureşti. La denunţul unui comisar de Siguranţă, acuzat că a complotat împotriva prim-ministrului Armand Călinescu şi chiar a regelui Carol al II-lea, Constantin Dumitru este arestat. Este anchetat la Ploieşti şi, prin sentinţa Tribunalului Corpului 2 Armată Bucureşti, tânărul Dumitru primeşte o condamnare de 20 ani muncă silnică. Trece prin penitenciarul de la Jilava, apoi pe cel din Chişinău, de unde este evacuat la cedarea Basarabiei, mutat la Huşi, respectiv Văcăreşti. Pe fondul ascensiunii legionarilor la putere, la 11 august 1940 este amnistiat, dar eliberat abia la 4 septembrie. În timpul guvernării legionare refuză conducerea Corpului Muncitoresc legionar de la Ploieşti. La rebe¬liune, în timp ce se afla într-o audienţă în biroul prefectului de Prahova, este împuşcat cu trei gloanţe: două în spate şi unul în cap. Este operat într-un spital din Ploieşti, pentru glonţul din cap medicii refuzând să intervină. Deoarece organele antonesciene declanşaseră seria arestărilor în rândul legionarilor, după trei săptămâni de spitalizare Constantin Dumitru fuge din Ploieşti. Timp de doi ani se ascunde pe Valea Prahovei şi în Bucureşti. Pentru că luase legătura cu un legionar, ulterior reţinut, la 10 noiembrie 1943 este arestat de Siguranţă. Este anchetat asupra presupuselor încercări de reoganizare pe linie legionară, refuzând să recunoască acuzaţiile. Printr-o sentinţă a Curţii Marţiale Bucureşti din 24 decembrie 1943, primeşte o condamnare de 10 ani muncă silnică. Este trimis la Aiud, unde se alătură „grupului misticilor“, din care făceau parte: Traian Trifan, Marin Naidim, Ioan Ianolide şi Anghel Papacioc. După război, munceşte în cadrul fermelor arendate de penitenciar de la Galda, Unirea şi Ciugudel. I se reduce pedeapsa cu doi ani şi jumătate. La expirarea pedepsei nu este eliberat. După un tranzit în lagărul Ghencea-Bucureşti, la 17 septembrie 1951 este internat pentru 24 luni în colonia de muncă de la Bicaz. Aici a lucrat din greu, făcând mai multe norme pe zi în condiţii periculoase şi scăpând cu viaţă în nenumărate rânduri. Aşa a devenit cunoscut printre deţinuţi cu numele de „Costică, omul lui Dumnezeu“. În noiembrie 1953 este mutat în colonia de la Borzeşti, apoi în martie 1954 la Oneşti şi, în mai acelaşi an, din nou la Borzeşti. De aici, la 8 iunie 1954 este trimis în ancheta Securităţii din Ploieşti şi rearestat. La controlul medical i se depistează o „distrofie alimentară, edeme corectice ale membrelor inferiore“. Este anchetat pentru „maltratarea evreilor“ în timpul rebeliunii legionare. În fapt, era victima unei nefericite confuzii cu un legionar, contabil de meserie, care în timpul guvernării legionare făcuse parte din poliţia legionară, iar în iunie 1949 primise o condamnare în lipsă de 20 ani muncă silnică (lot format din foşti membri ai poliţiei legionare). În cele din urmă, Securitatea face identificarea persoanei în cauză, cu numele de Constantin Dumitrescu, apoi o trimite în Penitenciarul Aiud. Cu toate acestea, la 18 ianuarie 1955, Constantin Dumitru este trimis în Penitenciarul Ploieşti, iar la 18 februarie acelaşi an, mutat la Gherla. Aflat la Gherla, la 22 februarie 1955 Constantin Dumitru înaintează un memoriu către conducerea Ministerului Afacerilor Interne în care explică abuzurile la care fusese supus de către Securitate. În iulie 1955, este mutat la Jilava, pentru a fi judecat la Bucureşti. Conform Decretului nr. 421/1955, prin Decizia penală nr. 1412 din 17 decembrie 1955 este graţiat. Este eliberat la 15 aprilie 1956 din penitenciarul Jilava. Încă din timpul detenţiei de la Aiud, Constantin Dumitru se gândise să intre în viaţa monahală. Vizitează mănăstirile Plumbuita şi Antim, se întâlneşte cu Felix Dubneac, îl găseşte pe părintele Benedict Ghiuş, care îi recomandă să meargă la Cernica pentru încercarea duhovnicească. Totuşi, o vreme locuieşte la domiciliul din Ploieşti, intrând în legătură cu foşti cunoscuţi din perioada interbelică sau din vremea detenţiei. În duminici şi sărbători sau în alte ocazii se întâlneşte cu aceştia, mai ales în biserici din Ploieşti. Îl regăseşte pe bunul său prieten din temniţa Aiudului, Anghel Papacioc, acum duhovnicul Arsenie de la Mănăstirea Slatina. Îi devine ucenic părintelui Arsenie, pentru care la 15 august 1957 intră ca frate în Slatina voievodală. În noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, după Sfânta Liturghie din mănăstire, este arestat alături de duhovnicul său. După percheziţie, cei doi sunt trimişi mai întâi la Suceava, apoi spre Bucureşti. Fratele Constantin Dumitru este lăsat la Securitatea Ploieşti, în timp ce Arsenie Papacioc trimis în ancheta de la Bucureşti pentru apartenenţa la Rugul Aprins. Constantin Dumitru este anchetat timp de un an. Principala acuzaţie era de reorganizare a mişcării legionare „din fostul judeţ Prahova“ după eliberarea din 1956. Era un nou scenariu pus la cale de Securitate, la ordinul partidului. Anchetatorii susţineau că, prin legăturile sale cu foşti legionari şi clerici, unii din Rugul Aprins, cum era considerat Arsenie Papacioc, fratele Constantin ar fi participat la regruparea legionarilor din Prahova. El a refuzat să recunoască toate acuzaţiile, inclusiv cele pentru care fusese anchetat de Siguranţa carlistă şi cea antonesciană, în 1939 şi 1943. Cu toate maltratările fizice şi psihice la care a fost supus, el a refuzat să accepte acuzaţiile şi declaraţiile date de ceilalţi anchetaţi în lot, susţinând că abandonase lupta politică, pentru a se dedica vieţii monahale. Prin Sentinţa nr. 3 din 16 ianuarie 1960 a Tribunalului Militar Bucureşti, el a fost condamnat la 22 de ani muncă silnică, pentru „uneltire contra ordinii sociale“. A fost trimis la Jilava la data de 25 octombrie 1959, unde i s-a luat dulama, apoi la Aiud, unde a cunoscut rigorile reeducării orchestrate de colonelul Gheorghe Crăciun. Majoritatea detenţiei o suportă la izolator, atunci când primea pedepse. De pildă, la 1 august 1960 este surprins de gardian în timp ce „scria probleme de religie“ pe o bucată de săpun. Pentru fapta sa a primit „5 zile de izolare cu regim sever“. A refuzat categoric să participe la reeducare, după cum arăta într-o declaraţie dată colonelului Crăciun. A fost eliberat din penitenciarul Aiud la 31 iulie 1964.
