ESPRIT DE GEOMETRIE … ESPRIT DE FINESSE
– UNU –
1. „Trebuie să ne reamintim mereu că suntem vecini, iar nu parte a continentului”…
… Spunea cu emfază Sir Henry St. John Bolingbroke (1678 -1751), încercând o autoportretizare a britanicilor, dar strict a l’anglaise – cum ar spune franțuzul… Ideea acestor episoade o coc de multă vreme, cam de peste trei ani, de când am sosit pe teritoriul Majestății Sale. Și nu l-am părăsit de atunci… și nici ideea… Da, am început să iubesc Anglia (în fapt, Marea Britanie), necondiționat afectiv dar în amare zbateri raționale prin care tot încerc să mă dezbăr (to get rid of) de șabloanele ce mi-au fost inoculate (cu voie sau fără de voie) în Românica, înainte de a poposi aici, la Kingsway House…
Anglia sau Marea Britanie? Englez sau britanic? Nici acum nu știu care este termenul cel mai potrivit, dacă nu cumva jignesc (fără voie! Sic!) Scoția sau pe scoțieni, Țara Galilor sau pe galezi, Irlanda de Nord sau pe irlandezi (pe toți cei din urmă) și mai ales Anglia sau pe englezi. Andre Maurois avea dreptate când, scriind reputata Istorie a Angliei, menționa că nu a avut timp și loc să se refere, în mod serios, și la celelalte popoare britanice în afară de englezi. La acest autor voi reveni, mai pe larg, un pic mai încolo, in ciuda faptului că azi, e trecut atât de nedrept, într-un cotlon de umbră, de către istoricii „cu ștaif”… De fapt, el a făcut ceea ce se numește „istorie popularizată”, dar la cel mai de sus nivel al genului… Sir Winston Churchill în monumentala „History of English-Speaking People” (1956-58, 4 volume, traduse și în limba română), abordează, de pe o poziție de Mare Imperiu, toată suflarea britanică (implicit yankeii) și a Commonwealth-ului; în ciuda unor reflecții critice, profunde și de toată lauda, nu scapă de patina grandomaniei anglo-centriste; de aceea voi alege autori „din exterior” care să caracterizeze pe britanici. Ce vreți? Un fel sui-generis de „detașare” brechtiană. Și totuși, englez sau britanic? Ei bine, de aici mai departe voi folosi exclusiv termenul de „englez” iar când mă voi referi la „Perfidul Albion” voi folosi termenul de „Britania” (Britain)… N-am împăcat capra cu varza, totuși sper la ceva coerență. Scopul meu este acela de a găsi un portret al englezului tipic, desi îmi diplace profund etichetarea după șabloane subiectiv pre-construite…
2. A rămas celebră dihotomia esprit de geometrie / esprit de finesse atribuită lui Blaise Pascal.
În fapt, avem de-a face cu o „trihotomie”: marele gânditor și om de știință francez mai vorbește și despre un esprit de justesse. Prima opoziție interesează mai mult deoarece va face o carieră îndelungată în istoria gândirii și, mai ales, că vor urma multe răstălmăciri. Importantă de reținut aici este ideea opunerii rațiunii la sensibilitate („spiritul de geometrie” vizează demersul algoritmic-demonstrativ; „spiritul de finețe” vizează demersal euristic-explorativ sau, altfel spus, chiar cu cuvintele autorului, „Inima își are rațiunile ei pe care rațiunea nu le cunoaște”). M-am folosit de inspirata frază pascaliană – chiar în titlul acestor noi episoade – pentru că, una este să taxezi oamenii după apartenența la un anume tip de „gloată” și cu totul alta este să cuprinzi individualitatea ireductibilă la șablon a fiecărui om. Gustave Le Bon avea desigur dreptate atunci când vorbea (aproape în premieră) de un inconștient colectiv, o mentaliatate de grup în „Psihologia mulțimii” (1895). Mi-am permis să substitui termenului de mulțime pe cel de „gloată” (aș mai spune „turmă”).
Când afli că „x” este englez, imediat l-ai și încadrat în tipologia (artificială!) a unui locuitor al Britaniei, deci musai trebuie să fie așa, așa, așa și … așa. Când, ulterior te convingi că nu e „așa și…așa”, ci un om obișnuit, normal, tributar – e drept – culturii de care aparține, dar comportamental, cu nimic diferit de un ardelean de-al nost’, să zicem, te mai și miri… suntem atât de infestați de „prototipii”, „stereotipuri” (luate ca bază deductivă) din care „deducem” automat cum trebuie să fie un om concret, încât mă ia groaza. Ăsta e spiritul de geometrie: conceptualizare prin încadrare în clase/mulțimi de obiecte – demers obligatoriu la „stîrnirea” rațiunii. Obligatoriu în știință. Este absolut adevărat că un sistem are proprietăți emergente, i.e., pe care nu le au neapărat fiecare din elementele componente; sistemul e mai mult decât suma părților.
Comportamentul unui individ în cadrul „gloatei”, „turmei”, estompează până la anulare „individualitatea individului”, care este totuși, unic și irepetabil. De aceea, când sunt întrebat „cum sunt englezii, cum e în Anglia?”, pot da două tipuri de răspunsuri. Primul este chiar titlul paragrafului 1., luat din Bolingbroke. De aici se pot deduce o mulțime de consecințe (logic!). Al doilea este mai subtil, ține de umorul atât de drag mie: A venit iarna…de data asta și-a luat atribuțiile în serios… mai ales în Românica, dar și la nord de noi, recte… spre Scoția. Stau de vorbă cu un englez sadea. Dialogul curge greu, el pricepe exact ce-i spun eu în al meu „Oxford-Standard-Literary-English”, învățat cu sârg acasă în Românica (nu sunt filolog, sunt logician de meserie!…); în schimb, eu trebuie să-mi screm zdravăn mintea și auzul ca să pricep ceva din păsăreasca lui de Kent, unde vocalele – cel puțin – par aduse din „marțiană”. În fine, reușesc să-i zic un banc ardelenesc cu iz englezesc (vedeți stereotipiile?!…). De fapt, i-am citat din bunul meu prieten clujean Cornel Udrea: „Era un asemenea ger azi-dimineață afară, încât atunci când o mâță vroia să dea colțul străzii…s-a rupt în două”… Englezul meu nu s-a lăsat mai prejos: „La noi, a fost o ceață crunt de deasă azi-dimineață, încât a trebui să răsucesc câinele cu fața spre gard și poartă, ca să nu mai latre la zidurile casei”…
3. „Merge și așa…” / „This is fine too” sau „It works anyway”…
Îmi amintesc o experiență neplăcută pentru mine – ca român – taman în județul Cluj (vedeți ardeleanul din mine?!…): în a doua jumătate a deceniului 8 (deci, anii ’75 – ’80), un american (de unde?… chiar de la American University-Washington), Mitchell Ratner, obține o bursă Fulbright, pentru documentarea de doctorat, la Universitatea „Babeș-Bolyai”; domeniul: un fel de sociologia educației.Tema – Orientarea școlară în zonele rurale din România; Studiu de caz – Județul Cluj. Nu are importanță că pe mine m-a cam mirat (să nu zic, m-a lăsat „țuț”) subiectul de cercetare. Oricum, am devenit prieteni, el avea o „broscuță” VW, închiriată taman la Paris, numa’ bună pentru Europa de Est și, ne-am plimbat prin tot Ardealul. Unde e schepsisul? Într-un sat cu populație majoritar maghiară din județul Cluj (eram la „cercetări sociologice” ), m-a întrebat dacă pot face deosebire între o gospodărie maghiară și una românească, doar privind din stradă (pardon, uliță ). Evident, habar n-aveam… Și atunci, yankeul (de fapt, evreu, prin descendență) m-a rugat să mă „focussez” pe garduri… Atunci am priceput… Era obvious diferența între aspectul îngrijit, gospodăresc al gardului unguresc și cel superficial, improvizat al gardului românesc. Atunci mi-am amintit de zicala „Merge și-așa”.
Acest tip de superficialitate a fost marcat și de prof. Daniel David (rectorul „UBB”) în Psihologia poporului român. Oare această trăsătură de „caracter etnic” ne aparține numai nouă, ca și stereotipia de „a începe de toate și de a nu termina nimic”?… Nici vorbă! Iată un exemplu „englezesc”: eu mă trezesc foarte devreme dimineața; pe la 5-6 a.m. m-am și proptit pe scăunelul meu, în capul scărilor (englezești, ce dau direct în stradă)… țigara/țigările de rigoare și… cafeaua. Vine – niciodată la fix! – mașina salubrității orașului… magaoaie, cu luminație și sonorizare, de o vezi și auzi și de pe Marte, aspirator, mătură rotativă, tot dichisul…; e o stradă intens circulată. „Băieții” (toți – până acum – „caucazieni) adună frunzele de pe trotuar și de pe marginea șoselei. E toamnă târzie și… Cum? De ochii lumii! Ce rămâne, mai poate da de lucru la vreo încă trei mașini… Ca la noi! Vorbesc în engleză (aia stâlcită de Kent, așa-mi dau seama că nu sunt „venituri”). Când e s-adune sacii de plastic (obligatoriu negri!) cu gunoiul menajer, la fel: nu există zi de la D-zeu în care să nu uite vreo câțiva, sau le dau cu piciorul mai încolo… Dar și educația participanților la trafic: mașina gunoierilor stânjenește serios fluiditatea traficului, „ăștia” opresc sau reduc viteza dar n-am auzit nici o înjurătură și nici…gesturi obscene… lumea calmă și …stoică… Eh, la noi, mai ales printre mitici… ce spectacol!… Tot e ceva! Sau: vis-a-vis de noi e Medway Probation Centre. De pe la 9 a.m. se adună tot felul de specimene (de data asta, de toate națiile și rasele și… „genurile” (în Anglia nu există „sex”, ci „gen”). Ăștia sunt probabil, dintre cei ce-au fost „certați” cu legea. Fumează toți în draci… Scuipă pe jos cu nonșalanță, tot așa și cu mucurile de țigări… parcă am fi pe „Corso” în Cluj sau Arad… În schimb, la tot pasul auzi „Excuse me” și „Thank you” ( eu zic, scurt, americănește, „Tanks”). În zori, mai ales de week-end, apar „păsările de noapte”…jerpelite, urâte ca moartea, în minijupe ce par slipuri… ele deja mă știu… vin și-mi cer țigări… când am, le dau… Nu mă mai provoacă cu „Do you like to have some fun?”. Văd barba mea patriarhală, albă… La început, le ziceam sec: „Sorry, I’m 73 și… „scăpam”. Unele îmi cereau chiar și țigara pe jumătate fumată, dacă… n-aveam ce să le ofer… Am văzut „băștinași” get-beget (după meclă /figură și „după port” / țoale) care culegeau mucuri de țigări de pe stradă… Și eu, m-am învățat…când n-am țigări (până mă duc să-mi cumpăr de la „arabii” mei ce vând ieftin, pe sub mână – ca la noi, rrromiii), ei bine, cerșesc și eu…intuiesc bine de la cine…sunt mereu servit, deși am mereu pregătit ceva mărunțiș să plătesc „o bucată”… și aici funcționează impecabil „solidaritatea fumătorilor”… Cerșetori? Mulți (și englezi!). Te abordează pe stradă, fără complexe. „Homeless”-ii (în traducere – „boschetarii”) stau pe High Street (principala dar nu unica uliță comercială); sunt destul de mulți; îi recunoști după „așternuturile” adunate grămadă pe jos, în plină stradă, de obicei, pe lângă bănci (de odihnit, stat, nu de făcut operații…bancare).
4. „Puterea climei este prima putere pe Pământ”…
… Zicea Charles Louis de Montesquieu, mare înțelept (tot francez, sic!) care a pus bazele așa-numitului „determinism geografic” (fundamentul științei geo-politice). În fapt, el rămâne celebru prin „Spiritul legilor” (1748), unde teoretizează clasicul principiu al separării puterilor în stat – unul dintre stâlpii democrației moderne. Pe linia lui Th. Hobbes și J. Bodin, va susține că relațiile politice, morale, religioase se bazează pe legi naturale cauzate de mediul natural. Viziunea aceasta nu este pe deplin originală: încă din antichitate, Hippocrates din Kos susținea că natura oamenilor este determinată de caracteristicile climei… Am căutat (și caut) să-i înfățișez pe englezi și Britania prin ochii altora, mai ales cei ai „vecinilor” lor francezi, cu care au tot avut „ceva de împărțit” de-a lungul istoriei… Cred că a venit momentul ca totuși, concepția lui Montesquieu (discutabilă azi, în contextul „globalizării” dar, și mai actual, cel al „deglobalizării”) să fie amendată cu cea a unui „om al pământului” – reputatul istoric Arnold Toynbee. Teoria provocării și răspunsului ( „Challenge and Response”) susține că civilizațiile apar din societăți mai primitive și nu ca rezultat al factorilor de mediu ci, ca răspuns la provocări: însăși existența sistemelor (sociale), aflată în primejdie, te obligă la „orice decât să nu faci nimic, spre a schimba circumstanțele de viață”. Asemenea „provocări” pot fi o „țară grea” (hard country), pământuri noi, șocuri și presiuni dinspre alte civilizații, dezavantajare (penalization). Cel care a introdus în lumea Britaniei (anglofonă) termenul de revoluție industrială, vede istoria ca ridicare și cădere a civilizațiilor, mai degrabă decât o istorie a statelor-națiuni sau grupuri etnice. Dar, înapoi la francezi (!) – prin ochii unui român… Distinsul universitar clujean Camil Mureșan (nu, nu suntem rude!) – unul dintre puținii specialiști români în istorie a englezilor și a Britaniei – face o lectură clară, pe înțelesul tuturor, a Istoriei Angliei – lucrarea menționată anterior și scrisă de Andre Maurois. Pentru Britania, specificitatea mediului natural a fost și este INSULARITATEA. În ultimele decenii, eu n-aș mai băga mâna în foc pentru asta: Euro-Tunelul, pe sub Canalul Mânecii (English Channel / La Manche) – inaugurat cu mare fast de glorioasa regină a Marii Britanii (Majestatea Sa Elisabeta a II-a) și de fostul președinte francez Francois Mitterand, la 6 mai 1994 – a mai „tăiat” din „insularitate”; azi, ea a renăscut, „ca Pasărea Phoenix, din propriul ei găinaț” (cum spunea un alt universitar clujean, pace Mircea-Jean Balaiș!), odată cu Brexit-ul…
5. Un străin, într-un „shop” alimentar nu-și amintea cum se zice, pe englezește, la găină. Ia atunci un ou și întreabă caserița – „unde-i
mă-sa?”…
Moștenirile ancestrale ale poporului/popoarelor Britaniei (celții, romanii, anglo- saxonii, vikingii, franco-normanzii – în succesiune istorică), creionate de A. Maurois (în sistematizarea lui C. Mureșan), sunt – în linii mari – patru: fidelitatea față de grupul social și normele sale (care merge până la tradiționalism și acceptarea unor prejudecăți); sentimentul religios (aș spune eu – nu prea „gustat” de generațiile mai tinere); gustul pentru legalitate și aptitudinea de a clarifica problema prin dezbateri (celebrele debates – nu ca la noi, unde „se bate apa-n piuă” sau, în lipsă de ceva mai bun, plouă cu invective…); atașamentul tenace față de ideea libertății personale (dar o libertate disciplinată, consimțind încadrarea în interesul colectivității). Subscriu la ultimul aspect, dar cu anumite rezerve: yankeii (moștenitori și coexistenți – de drept – ai englezilor!) au dus la paroxism libertatea personală, cu arma în mână, când li se cășună pe te miri ce… apoi, chiar englezii – la ei acasă, pe stadioanele de fotbal… Foarte recent am văzut la tv. o frumusețe de încăierare la un meci de fotbal feminin, din Premier Ligue… E drept, „molima” s-a răspândit peste tot, în lumea sportivă…
În loc de concluzie (până aici, deocamdată…): Sahara. Căldură mare. Doi oameni storși de puteri, însetați la culme, aproape disperați etc. se intersectează târându-se printre dunele de nisip. „Hello”, „Hello”!… Fericiți… „British?”, „Yes!”… Se îmbrățișează… „English?”, „Yes, English!”… Cu ultimele puteri se mai îmbrățișează odată… „Oxford ?”, „No, Cambridge!”… „Puahhh!”, „Oh, no !” … și se despart dezamăgiți târându-se mai departe…
Citește și:
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (IX). Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane…
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (VIII). Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (VII). Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (VI). Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (V). Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (IV). Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (III). Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (II) Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane
- Un ardelean la KINGSWAY HOUSE (I). BRITAIN IS DEAD, LONG LIVE BRITAIN!