E joi seara. Șapte fără un sfert. Strâng gâtul săculețului de gunoi și îi transmit doamnei mele că voi întârzia. Sigur voi întârzia. Mii de oameni și-au anunțat participarea, pe Facebook, la acțiunea din fața primăriei, la ora șapte. Sincer, am ceva emoții. La cât de nervoși au fost arădenii în ultimele zile, după toată problema asta cu gunoiul, mi-e frică de ceea ce pot face. Pentru că oamenii nu mai pot, nu mai suportă. Tot mirosul ăsta, toată mizeria, de data asta vizibilă… Aradul e un focar pestilențial de boli și damfuri groaznice. Va fi interesant.
Plec spre primărie. Din senin, un vânt puternic ridică praful la nivelul ochilor. Nu pot să nu mă gândesc la Faust, la un pact între un anume personaj politic și o anume entitate întunecată. S-ar explica foarte multe așa. Doar că luciditatea și o anume frică de propriul ridicol logic, pe care încă le posed, mă fac să înjur cu năduf vântul și în general condițiile meteo din ultimul timp. Aproape am ajuns, un singur colț și voi vedea mulțimea…
Și, iată, mulțimea de arădeni supărați. Vreo treizeci, cu tot cu mine și câțiva colegi din presă. În fața porții de la primărie, niște saci de gunoi. În stânga, lângă sediul partidului cvasietern, jandarmii. Și poliția locală. Privesc din nou la cei treizeci. Vreo zece sunt din USR. Cam doisprezece din PSD. Restul, oameni faini, pe care îi știu, animați de civism. Vreo nouă. Mă gândesc: e de abia șapte jumate, vin ei, puhoi. Îi va scoate miasma din casă.
Se face opt, apoi opt și un sfert. Apare o mașină de la RETIM. Oamenii îi înjură, ăia pleacă. Din colțul din dreapta al scuarului, apare, cu un mers foarte calm, Călin Bibarț. Câțiva dintre useriști îl huiduie, dar fără vlagă și complet neconvingător. Ne salutăm, îl întreb dacă a tras bățul scurt, de-i acolo, el răspunde că nu, era doar în trecere pe diagonală. Apare încă un cetățean cu o pungă de gunoi. Călin îl întreabă dacă în pungă se află articolele mele. Râde satisfăcut de propria glumă. Ridic sprânceana, dar nu spun nimic. Rămâne pe altă dată.
E aproape nouă. Se face răcoare. Dau să plec, ca și toți ceilalți, dar apare Adi Țolea. Mă vede, și începe să îmi explice. În capul meu, se aud goarnele care sună stingerea. Nu mai vin arădenii. Dacă nici gunoiul nu-i scoate în stradă, nimic nu o va face. Am, pentru o secundă, certitudinea că nu am de ce să mai scriu, că nu se schimbă nimic în mai bine. Adi vorbește în continuare. Eu dau din cap aprobator, îi spun ceva gen asta e, nu ai ce să faci, sigur că nu puteai prevedea situația asta, marmota învelea ciocolata. Mă îndrept spre casă, e chiar răcoare.
Înainte de a pleca, o ultimă privire spre piața primăriei, aproape goală. Pe spațiul verde, un câine comunitar se linge în cur.
2 comentarii. Leave new
Draga Basile, stii bine, cum si eu stiu bine, ca orice protest impotriva eternitatii e zadarnic. Cum administratia Aradului, al carei varf de lance e Falca, are de multă vreme aproape toate atributele eternitatii, nu te mira si nu condamna ca aradenii refuza zadarniciile. Lingerea-n cur este cea mai inalta si mai elocventa manifestare a constientizarii zadarniciei: unii, cei multi, fiindca altceva de facut nu le mai ramane, orice-ar face fiind zadarnic, altii, cei putini, se ling in cur fiindca-i doare-n cur de toate cele, mai ales de protestele celor care se ling in cur fiindca orice altceva ar fi zadarnic. Asta-i ordinea naturala a lucrurilor si fenomenelor, Fenomenologia linsului in cur cum ar spune taica Hegel observand cu atentie miscarea ideilor in natura si starea pe loc a gunoaielor in ghenele Aradului.
In rest sa ai sanatate, ca talent ai cu caruta, daca nu cumva cu tomberonul.
nu in fata primariei trebuie duse gunoiele, ci in fata celor care trebuie sa le adune + in fata celor care au semnat contractul