Câteodată, visul bate realitatea. O bate rău, se lasă cu echimoze şi reţineri şi descinderi. Şi, de cele mai multe ori, visul rămâne acolo, suspendat de marginea imaginabilului, hlizindu-se la adevăr, printr-un obiectiv strâmb dar, poate, cu o diafragmă luminoasă corectă.
Aşa am visat şi eu lansarea candidaţilor PNL din Arad. Obişnuit fiind cu festivismul, câteodată deşănţat, al ultimilor ani electorali, m-am lăsat în voia visului indus de diverse substanţe prietenoase (chimia salvează România), şi am purces să văd minunea. Şi astfel, se făcea că mergeam spre o sală mare şi frumos luminată, cu cercevele strălucitoare, cu husari de pază la poartă, procuraţi de Levente, prietenul primarului, şi halebardieri elveţieni, împrumutaţi cu generozitate de către papă. Tot prin filiera UDMR. Intrând în hol, ghirlande de flori nemaivăzut de frumoase, răspândite de îngeri bucălaţi, semn că Dumnezeu iubeşte creştin-liberalii. Toţi îngerii aceştia răspundeau unui singur om, Lucian Tipei, unul dn puţinii pământeni care are linie directă cu divinitatea. O clipă, legătura telepatică între managerul divin şi îngeri s-a rupt, datorită bliţului unui ziarist de la o publicaţie mai specială. Aşa că pe jos s-a umplut de orhidee şi miros de apă de trandafiri. După ce a tras aer în piept, Lucian a revenit, blând, la activitatea de supraveghere a năstruşnicelor creaturi.
Am mers mai departe, călcând peste cenuşa ziaristului blasfemiator. Şi-am intrat într-o sală mare, cu patruzeci şi patru de candelabre de cristal, şi cu o mulţime de arbuşti ornamentali, mici portocali, smochini pitici, tuia, toţi oferiţi de către Universul Verde. În depărtare, spre mijlocul imensei săli, un furnicar de oameni. Am purces într-acolo. Intrau candidaţii, dar şi membrii marcanţi. Primul a fost Glad Varga. Călare pe un inorog mov, acest Iuri Gagarin ong-ist stătea, fără cămaşă, în şaua miticului animal (pe inorog chiar îl chema Mitică, şi era de lângă Bucureşti). Glad îşi făcea loc prin mulţime, în acelaşi timp mâncând nişte zacuscă direct din borcan. Era zacuscă de vinete, cea de fasole o mâncase Noghiu pe toată. Când Mitică a nechezat, toţi cei din apropiere am înţeles că şi el dăduse iama la zacuscă. Când animalele fantastice mănâncă din borcan, ai un produs de calitate. Fabricat în România. În partea de vest a imensei săli, o lectică uriaşă îşi croi drum către scenă. Dusă pe umeri de opt femei grase şi frumoase, cu pâini de Pecica pe cap, lectica susţinea un Iustin Cionca într-o mantie portocalie, sorbind Jaeger dintr-o cupă de aur, cu un pai aurit şi el, în timp ce patru megafoane, puse la dispoziţie de o anume firmă de sonorizări, anunţau din douăzeci în douăzeci de secunde: Avem raci proaspeţi ! Visul devine gangsta, aşa că apar majoretele de la Boca Juniors, pardon, organizaţia de tineret, conduse de o Patricia Dinga dezlănţuită. E sudoare, dinamism, e acţiune, şi în mijlocul cercului galben şi albastru, într-un sacou în carouri, care a costat mai mult decât întreţinerea întregului meu bloc pe un an de zile, e Şcheau, proaspăt aranjat, spic and span, biaaaatch. Apare Eusebiu, în cârca lui Ovi Cameniţă, încercând să pară cool, dar sângerând puţin de la multiplele înţepături produse de părul gelat al ilustrului de mai sus. Pentru a acoperi perfect această zonă dinamică, Isabela, ca un pinball, sare din căruţa candidaţilor în cea a comisiei de arbitraj. Şi înapoi. Şi înainte. Şi înapoi. Şi înainte. Simt că ameţesc. Merg mai departe.
E o zonă mai liniştită, parcă aici. mai zen. Neluţu Cristina levitează pe un covor cusut manual la Chisindia. E liniştit şi blând, lângă el levitează Bîlcea, e calm, şi-a acoperit bine cu fond de ten tatuajul acela păcătos, cel cu I Love Galiş. Fondul de ten l-a împrumutat de la Mariana, ei nu îi mai trebuie, toţi s-au prins din ce aluat e făcută. Totul merge bine, dar li se încurcă ciucurii de la covoare, aşa că sunt pe punctul de a cădea, dar apare, parcă de nicăieri, dar totuşi, de undeva, Claudia Boghicevici şi o trupă de votanţi din Bujac, toţi cu feţe de calendar ortodox. Îi opresc din cădere pe candidaţi. Se face linişte. În mijlocul mulţimii în delir controlate de Geanina doar din picioare, apare un lac. Este cadoul celor de la compania de apă, la 120 de ani de la ceva. În mijlocul lacului se află o minunată arteziană, aia pe care n-au reuşit să o planteze pe Mureş. Din spatele artezienei, pe o hidrobicicletă la modă, apar Gheorghe Falcă şi Lazăr Faur. Sunt amândoi la fel de slabi şi la fel de bine îmbrăcaţi. În spatele hidrobicicletei, pe schiuri nautice din lemn de esenţă tare, direct de la Romsilva, e Călin Bibarţ. Spilcuit, în trend şi cu viziune. Atârnând de hidrobicicletă, ca un breloc într-un echilibru ambiguu, Ovidiu Moşneag reuşeşte să surpindă din nou. Pornesc artificiile, puse în funcţiune de maestrul Mariş. Publicul strigă din rărunchi „PNL ! PNL !” Undeva, în spatele scenei, Oana zâmbeşte fericită. O lacrimă îi curge pe obraz. A reuşit. Din nou.
Şi m-am trezit. Şi am fost la lansarea adevărată. Care, e adevărat, a adunat ceva oameni. Cu automobilul propriu, pe jos, cu tramvaiul sau cu autocarul şcolar. Şi da, discursul lui Falcă a fost bun. A lui Glad, surprinzător, a fost excelent, mergând pe emoţie, şi câştigând puncte. Însă, în rest, am avut parte de Nelu Tăiţelu, de o prezentatoare care i-a adus pe toţi la nivelul unei petreceri săteşti de la marginea Lalaşinţului, de o prezentare video, în Powerpoint, absolut penibilă, în care primarul apărea foarte aiurea, de undeva de jos, ceva gen marmotă cu pareză. Ceva nu a mers la chestia asta, era un vibe naşpa, cei de pe scenă nu l-au simţit, erau ocupaţi să iubească Aradul în toate felurile, dar noi, cei din faţa fanfarei de copii, am perceput o senzaţie ciudată din public. Ca un fel de suflu forţat. Ca şi atunci când afli că unchiul tău preferat, cel care se îmbrăca în Moş Crăciun şi îţi aducea cadouri, a fost arestat pentru pedofilie.
