În Balcani s-au produs în timpul războiului cele mai mari atrocități ce pot fi închipuite. Acolo toți luptau împotriva tuturor: Partizanii comuniști contra ustașilor fasciști croați, cetnicii sârbi contra musulmanilor, albanezii contra muntenegrenilor, gemanii împotriva partizanilor și evreilor, SS-iștii musulmani contra sârbilor etc. Dar ce a urmat la încheierea războiului întrece orice închipuire. Multă vreme acest ultim episod de violență extremă a fost ocolit de istorici pentru că presupunea prea mari implicații. Dar iată ce s-a întâmplat în acel mai 1945.
Carintia, fosa septică a Europei!
La începutul lunii mai a anului 1945 se întrevedea foarte clar sfârșitul războiului în Europa prin înfrângerea Germaniei naziste și a aliaților săi. Ultima rămasă în tabăra nazistă era Croația, condusă de Ante Pavelici, dar care își trăia ultimele zile sub presiunea extraordinară venită din sud din partea trupelor sovietice și ale partizanilor conduși de Iosip Broz Tito și, din nord, de cea exercitată de trupele engleze. Acolo, în apropierea de granița dintre Iugoslavia și Austria se adunau rămășițe ale unităților armate progermane în căutarea scăpării de urgia care se anunța peste capetele colaboraționiștilor.
Cel mai mare amestec de formațiuni armate, naționalități și grupuri etnice fusese strâns în Carintia, unde a căutat adăpost de frica partizanilor titoiști. Când unitățile Corpului V britanic ajung în frumoasa vale a Dravei, găsesc zeci de mii de oameni campați acolo. Cei din Iugoslavia fugeau de răzbunarea lui Tito. Refugiații trăiau în tabere și pâlcuri de cocioabe, adăposturi improvizate pentru zeci de mii de oameni, foști soldați, femei și copii cu tot cu cai, care cu boi și chiar cămile. Erau acolo cazaci mândri cu căciulile lor de oaie, țărani sloveni; cetnici sârbi, unii regaliști, unii fasciști, unii căte puțin din amândouă, fasciști croați, membri ai temutelor trupe de ustași, ucraineni, ruși, foști prizonieri de război din diverse țări europene; ba chiar și câțiva criminali în masă naziști ascunși în bordeie, prin munți, ca Odilo Globocnik, un german sloven care se făcuse vinovat, printre altele, de înființarea lagărelor de exterminare din Polonia. Un reporter de la The Times din Londra a comparat gloata aceasta de refugiați epuizați, dintre care cei mai mulți fugeau din calea partizanilor comuniști ai lui Tito sau de Armata Roșie, cu o migrație în masă, ca aceea a ostrogoților, cu 1500 de ani mai devreme. Nigel Nicolsson spunea că în Carintia era „fosa septică a Europei”. Carintia a fost ocupată de armata engleză. La sfârșitul războiului partizanii lui Tito au invadat regiunea dar au fost alungați de englezi.
Britanicul Nigel Nicolson observa că: „Numărul de naționalități care ne cerea protecție părea nesfârșit. Germanii voiau să fie apărați de Tito, cazacii de bulgari, cetnicii de croați, rușii albi de rușii roșii, austriecii de sloveni, ungurii de toată lumea și viceversa pentru toată lumea”. Dar, britanicii aveau să-i oblige să plece spre sud, conform înțelegerilor anterioare cu sovieticii.
În timp ce trupele germane părăseau în grabă Iugoslavia, în seara de 6 mai 1945, după 60 de luni de guvernare, cu două zile înainte de intrarea partizanilor lui Tito în Zagreb, Ante Pavelici conducătorul ustaș al Croației, ia hotărârea să părăsească capitala cu destinația Austria. (El moare la 10 aprilie 1957 nu departe de Buenes Aires, victimă a unui atentat). Liderul fascist croat, a fost însoțit de 100.000-200.000 de ustași și civili care au pornit către granița autriacă urmăriți de forțele partizanilor. Există indicii că ustașii au provocat o adevărată isterie în masă pentru ca populația să ia drumul refugiului.
Masacrul de la Bleiburg!
Refugiații au reușit să ajungă până la Bleiburg, un mic oraș austriac de frontieră, unde au fost înconjurați de trupele britanice, care avansau din nord, și partizanii care veneau din sud. În timp ce avioanele de vânătoare RAF Spitfire zumzăiau pe deasupra lor, aproximativ 30.000-40.000 de soldați, printre care și Pavelici au reușit să se facă nevăzuți în pădurile din apropiere și să pătrundă adânc în Austria. Restul soldaților au fost fie luați prizonieri de partizani, fie măcelăriți. În cea de-a patra zi de marș, în apropierea orașului sloven Maribor, au fost uciși circa 30.000 prizonieri ustași. Pe 20 mai, lângă satul Tezna, aproximativ 50.000 soldați croați și circa 30.000 refugiați, în mare parte femei și copii au fost executați pe parcursul a circa cinci zile.
Felul în care s-au petecut lucrurile a fost povestit de Brigadierul T.P. Scott, comandant al Brigăzii 38 (irlandeză), care a primit pe 14 mai un raport potrivit căruia 200.000 de militari croați se apropiau de liniile britanice, însoțiți de o jumătate de milion de civili croați (?!). La întâlnirea cu reprezentanții lor, Scott, pe care toată lumea îl considera un om plin de compasiune, a fost nevoit să le spună că nu le putea permite să intre în Austria. Alții au întrebat dacă nu puteau să plece în Africa sau America. Nu, nici asta nu se putea. Atunci spuneau că preferau să moară acolo, pe loc, luptând până la ultimul om decât să se predea vreunui bolșevic.
A fost nevoie de multă putere de convingere, dar în cele din urmă croații, însetați, înfometați, cu ultimele puteri, au acceptat să se predea titoiștilor. Li s-a promis că bărbații vor fi tratați corespunzător statutului de prizonier de război, iar femeile vor fi trimise acasă în Croația. Relatările puținilor supraviețuitori sunt importante în reconstituirea evenimentelor dar sunt și pline de resentimente. Pe 15-16 mai, conform unor martori, au fost împușcați și aruncați în șanțuri de partea iugoslavă a graniței 10.000 de soldați și ofițeri. Pe 17 mai a început un marș al morții pe malul Dravei cu destinația Maribor, în Slovenia. Conform uneia dintre versiuni, zeci de mii de croați au fost grupați în coloane, cu mâinile legate cu sârmă… Apoi, înfometați, însetați, emaciați, desfigurați, suferinzi, în agonie au fost obligați să alerge pe distanțe lungi pe lângă „eliberatori”, care erau călare sau în căruțe. Cei care nu puteau îndura marșul în alergare erau înjunghiați, omorîți în bătaie sau împușcați, apoi lăsați pe marginea drumului sau aruncați într-un șanț”. O altă relatare estimează că au fost îngropați în șanțuri cam 12 mii de croați. „Fiindcă sângele începe să iasă prin pământ și pământul se ridica pe măsură ce se umflau cadavrele, partizanii turnau pe jos o soluție alcalină, mai adăugau pământ iar apoi îl nivelau cu tancurile”. Mulți prizonieri au fost mitraliați în pădurea Kocevje.
Evenimentele de la Bleiberg au fost multă vreme subiect de controverse.
În anii de după război croații din emigrație au pretins că întreaga armată croată a ajuns pe teritoriul croat, iar britanicii au dezarmat-o și au predat-o partizanilor ca să-i lichideze. Este, evident, o interpretare forțată. Britanicii nu aveau de ales decât să le transmită militarilor croați să se predea partizanilor, cu care luptaseră de fapt. Și apoi ei nici nu aveau facilități de cazare, nici provizii ca să facă față unui număr atât de mare de refugiați. În anii care au urmat războiului, pe fondul războiului rece, au apărut numeroase mărturii de la supraviețuitorii capturați de partizani care confirmă atrocitățile suferite de cei prinși. Mărturiile soldaților germani, strânse de o comisie guvernamentală germană în anii 1960, aduc confirmări suplimentare despre condițiile în care s-au efectuat marșurile morții spre interiorul Iugoslaviei. Condițiile din aceste marșuri erau de așa natură încât au dus la numeroase decese. Astfel, se spune că în timp ce mărșăluiau spre Maribor croații – militari și civili deopotrivă – erau împușcați folosindu-se orice pretext posibil. Dacă se mai putea găsi o justificare în cazul celor care încercau să evadeze, simpla ieșire din coloană ca să ajuți pe cineva se putea dovedi fatală. În satele aflate de-a lungul drumului, unii localnici lăsau mâncare și apă pentru prizonieri, dar oricine încerca să ia ceva risca să primească un glonț. Epuizarea nu era nici ea o scuză: un supraviețuitor pe nume Stancovici spunea povestea unui preot de 50 de ani care fusese ucis pentru simplul motiv că era prea obosit ca să meargă mai departe. Uneori oamenii păreau să fie aleși la întâmplare. „Un ofițer comunist, de obicei sârb, dar uneori și sloven, putea să strige brusc: „Împușcați-l pe cel al cărui cap se ridică deasupra celorlalți bandiți!”. Apoi, altul striga: „Omoară-l și pe ticălosul ăla mic de acolo”! Altcineva putea să ordone să fie împușcați toți cei cu barbă, sau care își scoseseră cămășile. Desigur, sunt observații din partea unora care purtau mari resentimente, care se cereau a fi exploatate propagandistic în contextul războiului rece. Dar, era evident că partizanii practicau ucideri la întâmplare, din răzbunare. Prea multe mărturii concordă cu aceste relatări.
Uciderea ustașilor
Potrivit unui alt martor ocular, comuniștii începuseră să împuște oriunde, oridecâte ori le venea cheful, pur și simplu la întâmplare. În primul rând erau depistați ofițerii care făcuseră parte din elita ustașă care erau găsiți și pentru că unii mai păstrau obiecte care îi dădeau de gol așa cum a făcut un locotenent ustaș pe nume Mark Stojic, a cărui cumnată i-a legat de picior decorațiile și însemnele de grad. Din nefericire decorațiile s-au desprins și au căzut pe drum. Câțiva partizani le-au văzut și au întrebat-o pe cumnata lui Stojic cui aparțin. Când aceasta a refuzat să răspundă, unul dintre ei i-a zdrobit craniul în văzul întregii coloane. Mulți supraviețuitori povesteau cum grupuri mici de oameni erau scoși din coloană, duși în pădure și împușcați. Dar toate aceste mărturii provin de la victime și astfel nu se cunosc pe deplin motivele pentru care unii erau selecționați și duși la moarte. Un ofițer de partizani povestea totuși cum tovarășii lui au ales 54 de ofițeri dintre prizonierii lor ca să fie duși în pădure și omorâți: „M-am dus să verific ce s-a întâmplat și am găsit 54 de cadavre pe care niște soldați tocmai le îngropaseră. Am văzut bălți de sânge și un cadavru care fusese înjunghiat, dar mă gândesc că și ceilalți fuseseră, înjunghiați, pentru că am auzit doar două sau trei focuri de pistol și erau 54 de morți”.
Un alt fost prizonier, pe nume Franjo Krakaj, spunea că soldații ustași aveau parte de un tratament special. El însuși fusese confundat cu o căpetenie ustașă și dus imediat în pădure cu un grup de alți oameni de același grad, ca să fie împușcat. A scăpat când unul dintre ceilalți a luat-o la fugă spre gardieni, ca să le distragă atenția. Dar Kranj a fost prins din nou și experiența lui a fost cât se poate de relevantă pentru felul în care erau tratați ustașii prizonieri. De data aceasta era cât pe ce să fie executat. Atunci și-a dat seama că uciderile în masă făceau parte dintr-o politică deliberată a partizanilor. El făcea parte dintr-un convoi mai mare de camioane și iată ce povestește:
„După un drum de vreo 20 de minute, am fost descărcați ca niște saci cu grâu pe insula Maribor, care se află în amonte pe râu față de oraș. Pe măsură ce ne apropiam de acel loc, auzeam țăcănitul constant al unei mitraliere, însoțit din când în când de câte un foc de pușcă. Așa că nu aveam nici un dubiu care avea să fie soarta noastră.
Am căzut în picioare când am fost împins din camion, așa că am putut să văd scena oribilă care ar fi putut inspira un Dante al secolului XX…. Ce mi-a atras atenția au fost câteva gropi comune, săpate la vreo 100 de metri una de alta. Erau pline până aproape sus cu cadavre, așa că nu mi-am putut da seama cât de adânci erau. Cred că în fiecare erau în jur de 300 de trupuri. Deasupra acestor mase de cadavre puteam să văd mișcări, unele dintre victime erau încă în viață! Dintr-o groapă se auzeau țipete: „Frate, omoară-mă! Mai trage o dată”. Îmi amintesc că țipătul acesta s-a repetat de câteva ori. În gropi erau oameni care nu erau răniți și care se sufocau sub cadavrele aruncate peste ei. Și aceștia încercau să se facă auziți. Unii dintre cei care urmau la rând încercau să fugă în pădure și partizanii îi împușcau. Camioanele aduceau alte și alte grupuri de prizonieri. Când gardienii începeau să-i descarce, tirul mitralierei și focurile de armă creșteau în intensitate, pentru că oamenii încercau să fugă de îndată ce atingeau pământul. Chiar dacă mâinile îmi erau legate la spate, am luat-o și eu la fugă. Gloanțele se izbeau de copaci și retezeau frunzișul peste tot în jurul meu. M-am împiedicat de o creangă ruptă și am căzut la pământ, cu capul înainte. Probabil că asta m-a salvat, deoarece gardienii au crezut, evident, că eram mort și și-au îndreptat atenția în altă parte.”
Colaboraționiștii omorâți fără cruțare
Astfel de relatări pot continua la nesfârșit, dar ele reproduc în esență același adevăr. Nu exista cruțare pentru colaboraționiștii nemților și nici pentru anticomuniști. Un fost ofițer croat, care fugise din Iugoslavia în timpul războiului rece, mărturisea și el despre felul în care erau tratați: „Seara partizanii ne-au dezbrăcat, ne-au legat mâinile la spate cu o sârmă și apoi ne-au legat doi câte doi. După aceea, am fost duși cu camioanele la est de Maribor. Am reușit să îmi dezleg mâinile, dar încă mai eram legat de celălalt ofițer. Am fost duși la niște șanțuri uriașe, în care erau deja grămezi de cadavre. Partizanii au început să ne împuște din spate. Iute ca fulgerul, m-am aruncat peste morți. Și mai multe cadavre au căzut peste mine. Când partizanii au terminat de împușcat grupul nostru, au plecat. Nu au pus pământ peste noi, pentru că mai era loc. M-am dezlegat de camaradul meu mort și m-am târât afară din acel mormânt colectiv. Eram gol, acoperit de sângele altor victime și atât de îngrozit, încât nu am putut să merg mai departe. M-am urcat într-un copac nu departe de locul execuției. Partizanii au mai venit de trei ori, cu grupuri de ofițeri și cu preoți și i-au omorât pe toți”.
Există mărturii și din tabăra adversă, care recunosc crimele în masă săvârșite atunci. Un fost partizan descrie felul cum lucra într-o echipă de gropari: „În timp ce ne îndeplineam îndatorirea macabră, un alt grup a fost dus să sape o groapă mare, care să înceapă acolo unde se terminau tranșeele. M-am îngrozit când am văzut că și groapa aceasta era plină de cadavre. Morții din această groapă erau destul de țepeni sau deja în putrefacție probabil că fuseseră uciși cu zile în urmă.
La cinci după amiaza încă mai lucram la îngropat, când 100 de prizonieri au fost aduși la abatorul proaspăt săpat. Ni s-a spus că urmau să ne ajute să îngropăm morții. Dar apoi prizonierii au fost aliniați la marginea gropii în care erau cadavrele mai vechi. Li s-a luat tot ce aveau. La sfârșit au fost lichidați cu mitraliera”. Și relatarea continua în același fel. Potrivit demografului Vladimir Zerjavic, între 50.000-60.000 de colaboraționiști, cei mai mulți croați și musulmani, au fost uciși în zona dintre Bleiburg și Maribor în zilele de după încheierea războiului.
Nici cetnicii din Serbia nu au sfârșit mai bine, cu toate că foarte mulți dintre aceștia luptaseră cu vitejie împotriva nemților. După război, Mihailovici a condus o mică ceată de războinici în munții din estul Bosniei. În cele din urmă a fost arestat, judecat și executat, în 1946, cu acuzația de crime de război.
În Slovenia, generalul Lev Rupnik, care fusese numit primar la Lubljana, apoi șef al organizației „Slovenski Domobranici” (Apărătorii Patriei Slovene) fuge în vest, dar este capturat de englezi și predat iugoslavilor în virtutea acordurilor privind criminalii de război. El va fi judecat, condamnat la moarte și executat în capitala slovenă, în 1946. Majoritatea celor 12.000 de membri ai Armatei Naționale Slovene care ajunseseră în Austria și apoi predați partizanilor de către britanici, au fost uciși în pădurile de lângă Kocevje. Au fost duși la marginea râpelor adânci și apoi îmușcați și îngropați. Pereții râpelor au fost apoi dinamitați, pentru ca masele de rocă să se prăbușească peste cadavre. Martorii spun că nu s-a făcut nici o deosebire între ofițeri și soldați. Astfel au fost uciși între 8.000-9.000 de sloveni ca și componenții a trei regimente din Corpul Voluntarilor Sârbi.
Există o mare abundență de mărturii dspre ceea ce s-a întâmplat atunci care, coroborate cu alte informații, dau dimensiunea uriașă a crimelor comise de învingători. În timpul războiului rece, aceste răzbunări care au generat crime au fost instrumentalizate politic, pe de o parte partea Iugoslaviei comuniste, a insistat asupra crimelor făptuite de extema dreaptă, indiferent că a luptat de partea Axei s-au a fost inamica acesteia, iar refugiații din Germania federală și alte state vestice au pus accentul pe crimele și răzbunarea comuniștilor. Dar ororile produse au existat chiar dacă dimensiunea lor a fost exagerată și de către o parte și de către cealaltă.
Citește și:
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XII) | Românii în Cehoslovacia
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XI) | Românii la Budapesta
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (X) | Distrugerea Germaniei naziste
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (IX) | Eliberarea lagărelor din Vest
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VIII) | Bătălia pentru Ardeal
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VII) | Eliberare și răzbunare
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VI) | Moartea din lagărele germane
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (V) | Crimele de la Katyn
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (IV) | Furtuna de foc de la Dresda
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (III) | România se alătură Națiunilor Unite
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (II) | Catastrofa germană de pe Frontul de Est
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (I) | Debarcarea aliată din Normandia
- de același autor – AICI
