Eliminarea germană de pe teritoriul României
În Proclamaţia regelui Mihai I către Ţară, din noaptea de 23 august, se trasa limpede obiectivul principal al armatei române: Eliberarea Transilvaniei de Nord, cedată Ungariei prin dictatul de la Viena. Aceasta însemna de fapt război cu Ungaria aflată sub dominaţie germană. Luptele cu noul inamic, de la nord de Carpaţii Meridionali şi de la Vest de Carpaţii Occidentali, au început încă din primele zile de la întoarcerea armelor de către România, prin mici incidente de frontieră, pentru că nici una din părţi nu era pregătită pentru acţiuni ofensive mai ample. Prima sarcină a armatei românești a constat din eliberarea teritoriului national de trupele germane aflate și ele în repliere de pe front. Lupte intense s-au dus în capitală unde se aflau multe garnizoane germane și în zona Ploiești-Câmpina unde acționau numeroase forțe germane de artilerie antiaeriană. În acest timp, sovieticii înaintau nestingheriți, intrând în 31 august în capitala deja elibertată. Armata română a reușit ca într-o perioadă scurtă (23-31 august) să elimine prezența germană de pe teritoriul României, provocând inamicului pierderi cifrate la 61.500 de militari uciși s-au făcuți prizonieri (Armata română în război, p. 338)
Lupte pe frontiera Dictatului de la Viena
Convenția de armistițiu dintre România la Articolul 11 menționa că România a declarat război și de fapt duce război contra Germaniei și Ungariei. Articolul 19 considera „nule și inexistente” hotărâreile dictatului de la Viena din 30 august 1940, guvernele aliate fiind de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării acestei decizii prin tratatul de pace.
Bătălia pentru Ardealul de Nord a început încă înainte ca Armata 4-a română să fie concentrată în Transilvania spre a începe ofensiva de pe linia de frontieră stabilită la Viena în 30 august 1940. Armata maghiaro-germană va prelua inițiativa prin atacul dezlănțuit în 5 septembrie cu scopul de a cuceri trcătorile Carpaților Meridionali, unde trebuia să organizeze rezistanța. În timp ce trupele Armatei 4 duceau lupte grele în centrul Transilvaniei, Corpul de Munte român în cooperare cu Corpul 33 sovietic a primit ordin să lichideze intrândul inamic din sud-estul Transilvaniei. Orașul Sfântu Gheorghe avea să fie primul oraș eliberat din Ardealul de Nord, la 8 septembrie. Până în 14 septembrie inamicul este respins pe aliniamentul de unde începuse ofensiva. Prin ocuparea Turdei și a orașuluiTârgu Mureș, la 20 septembrie, a luat sfârșit bătălia defensivă a Mureșului care a ținut din 5 până în 20 septembrie.
Ofensiva maghiară în vest
O situație deosebit de periculoasă s-a ivit prin atacul maghiar pe frontiera de vest în Crișana din 13 septembrie în urma căruia a fost cucerit orașul Arad de Divizia 1 blindată Budapesta. Unitățile maghiare au avut ca obiectiv înaintarea pe văile Mureșului și Crișurilor spre centrul Transilvaniei. Armata 1 română s-a aflat în apărare în tot spațiul dintre Crișul Negru și Mureș organizând apărarea pe principalele direcții de pătrundere: pe Valea Mureșulu, pe Valea Crișului Alb și pe Valea Crișului Negru. În acest scop au fost folosite aliniamente dinainte pregătite precum șanțul antitanc din fața dealurilor Zărandului. Aici se afla în apărare Detașamentul Păuliș, alcătuit în principal de Școala de subofițeri de rezervă de la Radna. Luptele care s-au desfășurat în acest spațiu au fost deosebit de grele având în față un inamic mult superior, care dispunea de numeroase blindate.
În bătălia de pe șanțul antitanc din septembrie 1944, dusă cu invadatorul maghiar s-au înregistrat numaroase fapte eroice din partea militarilor români din „Detașamentul Păuliș”. Unul dintre eroii acelor zile a fost sublocotenentul Darius Popescu, comandant de pluton în Batalionul 1 al școlii. Deoarece comandantul Companiei 1, căpitanul Drăghici Nicolae a fost lovit de o grenadă, la comandă a trecut comandantul de pluton, sublocotenent Darius Popescu. Acesta observând că ungurii urmăreau să pătrundă în sat dinspre est „nu stă prea mult pe gânduri. Cu o parte din elevii plutonului pe care îl comanda ocupă dealul de la est de biserica din Miniș, postându-se în calea atacului inamic. Deschise focul cu puștile mitralieră. Atacatorii mulți la număr se apropiau amenințători. În acest timp trăgătorul de la o pușcă mitralieră căzu rănit. Sublocotenentul îi luă locul. Lupta era crâncenă. Fasciștii se apropiau tot mai mult. Comandantul plutonului fu rănit la umărul stâng de schije de aruncător. El însă continua să tragă secerând valurile inamice”, notează în cartea sa „Detașamentul Păuliș”, colonelul Alexandru Petrescu. Ungurii nu au putut înfrânge rezistența românească de pe șanțul antitanc, unde va fi oprită definitiv în tentativa de a pătrunde în defileul Mureșului, ba mai mult în 22 septembrie Aradul va fi eliberat de invadatori.
Pe Valea Crișului Alb a atacat Divizia 10 infanterie-instrucție ungară, căreia i s-a opus grănicerii români, Divizia 1 infanterie instrucție și școlile de ofițeri de rezervă de la Ineu și Sebiș. Rezistență mai puternică s-a realizat abia la Pâncota și Ineu, unde ungurii au fost opriți timp de două zile după care au înaintat spre Buteni – Sebiș, fiind fost opriți definitiv în urma unei bătălii aprige desfășurată la Prunișor, în 18-19 septembrie. Elevul sergent Mândrescu Anatolie se afla pe poziție la sud-vest de Prunișor și a văzut desfășurarea bătăliei: „Mitraliera lui Fodor trage plumbi, apoi tace. Firul vieții prietenului nostru se întrerupe, nu avem timp nici să-i închidem pleoapele, nici să-i sărutăm fruntea. Ieșim spre o poiană scurtă, sublocotenentul Adrian schițează cu degetul un imaginar drum spre pădure. Zice ca pentru sine: „sper să ieșim din încercuire”. Eu și Pogoreanu deschidem focul. Trage și Adrian cu un pistol mitralieră. Tragem toți și toți simțim cum ne caută gloanțele inamicilor. Trăim clipele cele mai grele. În acel moment de pe liziera pădurii au pornit la contraatac colegii noștri, repliați alături de soldații și ofițerii din Batalionul fix. Cade sublocotenentul. În fața ochilor mei cade icnind. Strig: A murit Adrian. Cade lovit mortal și elevul sergent Pogoreanu. Contraatacul din poiană reușește și inamicul e nevoit să se retragă. Pierderile lor sunt mult mai mari”.
Inamicul nu poate trece de orașul Sebiș, cucerit parțial, pentru că în 20 septembrie începe contraatacul românsc susținut de trupele sovietice care au coborât dinspre Brad. Ieșirea trupelor româno-sovietice din Valea Crișului Alb și înaintarea pe direcția Oradea poate fi considerată ca sfârșitul bătăliei pentru apărarea teritoriului de la vest de Carpații Occidentali. Ofensiva va continua în zilele următoare pentru ca în 24 septembrie ungurii să fie alungați peste graniță.
Nici pe Valea Crișului Negru forțele ungare nu au avut mai mult succes, reușind totuși să cucerească Beiușul. „La Beiuș – rememora fostul căpitan Constantin Lițu – armata ungară s-a dedat la o serie de atrocități. Căpitanul Ion Belea comandantul companiei cercetare a Batalionului 6 Vânători de munte și șase soldați din subordine au căzut prizonieri, fiind apoi înjunghiați și oribil mutilați; pentru înfricoșarea populației trupurile lor au fost așezate pe tancuri și plimbate pe străzile orașului”. (Armata română în război, p 378)
La sud de Vașcău trupele inamice au fost oprite definitiv de Vânătorii de Munte români. Astfel încercarea de a pătrunde prin trecătorile Carpaților Occidentali și de a cădea în spatele forțelor românești care luptau în centrul Transilvaniei va fi zădărnicită. În Banat s-au remarcat unitățile Corpului 7 armată, care au luptat în apărare, oprind inamicul pe aliniamentul Timișoara – Bocșa Română, după care au atacat spre granița cu Serbia în 24/25 septembrie. Armata 1 română și-a îndeplinit misiunea de a acoperi concentrarea forțelor sovietice în zona Deva – Lugoj – Orșova.
Lupte puternice în Transilvania
Lupte mari s-au dus și pentru forțarea Mureșului în Centrul Transilvaniei. Cele mai crâncene bătălii, soldate cu cele mai mari pierderi, s-au dat la capul de pod de la Oarba de Mureș și pentru forțarea Dealului Sângeorgiu, între 22 septembrie și 29 septembrie. Generalul Costin Ionașcu, comandantul Diviziei 9 infanterie releva următoarele în ordinul de zi nr 11 din 2 octombrie: „Atacurile date la 22 septembrie și apoi la 26 septembrie 1944 cât și toate atacurile și contraatacurile date în celelalte zile, dincolo de Mureș, pe dealul Sângeorgiu, vor trece în legendă. Avântul cu care voi ați înfruntat moartea ce pândea de pe coastele înălțimii și de pe vârfurile ei cu cotele 495, 463 și api 409 și 435 întrece orice așteptare… Am fost lângă voi și v-am văzut cum ați trecut sub foc nimicitor Mureșul, cum v-ați agățat de coasta dealului printr-o drăcească pânză de foc, cum ați căzut fără murmur în împlinirea ordinelor și datoriei. În acea încleștare a morții, ați luptat cu un inamic viclean și prea bine întărit și nu v-ați sfiit să dați lupta fățișă, ați luptat cu focul inamicului și cu greutățile terenului și ale vremii, ați luptat și ați învins cele mai mari pierderi puse în calea noastră. Înfrățirea între arme, între soldați, subofițeri și ofițeri a fost sublimă. Toți s-au jertfit fără a precupeți…”.. Pierderile suferite de armata română au fost de peste 11 mii oameni, dintre care numai la capul de pod Sângeorgiu de au sângerat 7000 oameni. A fost un sacrificiu imens și în parte inutil pentru că sovieticii insistau pentru un atac frontal, în timp ce comandamentul românesc opta pentru o manevră pe flanc. Este o mostră despre cum colaborau românii cu sovieticii!
În podișul Transilvan comandamentul sovietic a conceput o lovitură secundară pe direcția Cluj – Debrețin, la care începând cu 9 octombrie a participat și Armata 4 română (subordonată Frontului 2 ucrainean, comandant Rodion Malinovski). În 11 octombrie, Clujul a fost eliberat de trupe sovietice și ale Diviziei 19 munte române. Evenimentul nu a rămas neobservat de marile puteri angajate împotriva Germaniei. Cotidianul englez, Daily Telegraph din 13 octombrie 1944, relata: „Bucureştiul este pavoazat cu drapele în cinstea eliberării Clujului de către trupele ruso-române. Recent comandamentul sovietic a publicat un ordin de zi special, lăudând curajul şi iscusinţa comandamentului român”.
Eliberarea Clujului a constituit abia prima etapă a ofensivei care a continuat, armatele române pătrunzând circa 70 km pe direcția Târgu Mureș – Gherla și aproape 5o km pe direcția Turda – Cluj, angajând numeroase forte inamice care nu au putut fi folosite pe direcțiaprincipală a loviturii spre Debrețin.
După eliberarea Clujului a continuat ofensiva așa încât la 20 octombrie diviziile Armatei 4 au ajuns în câmpia din vestul țării după ce au parcurs 80 km într-un ritm de 11 km în 24 de ore. Pentru înfrângerea definitive a inamicului, care încerca să reziste pe aliniamentul orașelor Carei – Satu mare, Corpul 6 Armată roman a reluat ofensiva în 22 octombrie pe direcția Sărmășag – Carei și Corpul 2 Armată pe direcția Beltiug – Boghiș. Mai trebuia eliberat doar coțul de nord-vest al teritoriului national.
Eliberarea completă a teritoriului național
Atacul pentru a elibera ultima brazdă de pământ românesc a început în seara zilei de 24 octombrie şi deja la căderea nopţii militarii Diviziei 9 Infanterie au pătruns în Carei, unde au angajat lupte de stradă. Ostaşii români înaintau pe străzile slab luminate, prin curţi şi parcuri stăvilind toate încercările de a fi opriţi. Odată cu ivirea zorilor zilei de 25 octombrie, oraşul Carei, ultima localitate importantă de la frontiera de vest, a fost readus în trupul patriei mamă. În aceeaşi zi a fost atinsă frontiera de nord-vest a ţării. În documentele operative se arată că mulţi ostaşi români, cu lacrimi în ochi, s-au aplecat şi au sărutat frontiera ţării, după care au pornit mai departe pe teritoriul Ungariei, în urmărirea trupelor ungaro-germane.
Adresându-se ostaşilor Armatei 4 române, în Ordinul de zi dat cu prilejul acestui eveniment, comandantul Armatei 4, generalul Gheorghe Avramescu spunea: „La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin Dictatul de la Viena, aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda dreptăţii poporului nostru… aţi pornit spre hotarele sfinte ale patriei şi cu piepturile voastre aţi făcut zăgaz neînfricat duşmanului care voia să ajungă la Carpaţi. Zdrobit de focul năpraznic al artileriei şi de necontenitele voastre asalturi, inamicul a fost gonit din Ardealul scump. Pe cei care au căzut la datorie îi vor preamări urmaşii şi numele lor va fi scris în cartea de aur a poporului român. Luând pilda de la cei care au pus patria mai presus decât viaţa, continuăm lupta”. Eliberarea Ardealului de Nord s-a făcut cu prețul unor importante eforturi militare și economice iar numărul pierderilor umane a fost deosebit de mare. Din totalul de 525 mii militari cu care a participat la lupta pentru Ardeal, armata română a avut perderi evaluate la 58 mii militari (morți, răniți, dispăruți). O jertfă de sânge considerabilă care a dus însă la îndeplinirea obiectivului cu care s-a pornit la luptă, eliberarea teritoriilor ocupate de Ungaria în urma arbitrajului de la Viena din 30 august 1944.
Citește și:
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VII) | Eliberare și răzbunare
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VI) | Moartea din lagărele germane
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (V) | Crimele de la Katyn
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (IV) | Furtuna de foc de la Dresda
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (III) | România se alătură Națiunilor Unite
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (II) | Catastrofa germană de pe Frontul de Est
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (I) | Debarcarea aliată din Normandia
- de același autor – AICI
