Pe frontul de Vest armatele anglo-americane au eliberat lagărele aflate pe pământul german în primăvara lui 1945. La 28 aprilie trupele americane intră în lagărul de concentrare de la Dachau, la nord de Munchen. În jur de 30 de gărzi încearcă să opună rezistență, dar sunt împușcate repede. Peste 500 de gardieni SS sunt împușcați. Cea mai mare parte dintre soldații americani sunt oripilați de ceea ce văd acolo. Un locotenent pune să fie executați la zid 346 membri SS. În lagăr găsesc vagoane pentru vite pline cu corpuri scheletice. Dintre cei 30 000 prizonieri supraviețuitori, 2466 erau într-o stare atât de proastă încât mor în următoarele săptămâni.
O descriere detaliată a celor întâmplate atunci la Dachau o face Nicholas Best:
„Lagărul Dachau a fost eliberat complet de americani în 29 aprilie 1945. Înainte de aceasta, mulți dintre gardieni au fugit pentru a li se pierde urma. Armata americană a primit informații că s-ar pregăti exterminarea prizonierilor, așa că s-a grăbit pentru a-l elibera. Nemții au opus o rezistență simbolică.” „Principala cale ferată care ducea spre Munchen avea o bifurcație care ducea spre lagăr. Urmărind-o americanii au ajuns la un șir de vagoane de tren abandonate la intrarea în lagăr. Erau 39 în total, vagoane de marfă folosite în mod normal pentru a transporta cărbune sau vite. Apropiindu-se, americanii au constatat cu oroare că fiecare era plin cu deținuți morți, aflați într-o stare jalnică. Cadavrele, între cinci sute și două mii, zăceau acolo de două zile. Deținuții veneau de la Buchenwald. Călătoria durase peste două săptămâni din cauza atacurilor aliaților asupra liniei ferate, inclusiv unul cel puțin, asupra trenului. Înghesuiți în fiecare vagon, unii în vagoane platformă deschise, alții în vagoane de marfă închise, cu ușile încuiate, deținuții muriseră ca muștele, de sete, alții de foame, de frig sau pur și simplu din cauza bolilor și a epuizării. Nemții nu le dăduseră nimic. La fel ca la Belsen, se spălaseră pe mâini și pe picioare de întreaga afacere și-i lăsaseră să se descurce singuri. Foarte puțini au supraviețuit, însă cei din SS îi împușcaseră la sosire ori îi ciomăgiseră până îi omorâră, ca să facă economie de muniție. Cel mai greu de suportat era mirosul de la starea de descompunere a cadavrelor. Unii erau în pielea goală, alții în uniforma dungată, însă toți scheletici, albi ca varul, zăcând neputincioși în propriul sânge și în propria mizerie”. „Erau împrăștiați în jurul vagonului de parcă cineva i-ar fi răsturnat și ar fi aruncat oamenii din el alături de șinele de tren” – își amintea soldatul Jimmy Gentry: „Unele cadavre erau încă în tren, altele atârnau peste grămezile de oameni de afară și atunci am văzut pentru prima dată că nu erau soldați”. „Am văzut doi prizonieri care zăceau pe asfalt cu creierul zdrobit”, își amintea locotenent colonelul Felix Sparks, care comanda batalionul Diviziei 45 Tunderbird și era însărcinat cu capturarea lagărului. La fel ca pe britanicii ajunși la Belsen, pe soldații americani i-a cuprins o furie oarbă împotriva gărzilor SS. Atunci când patru soldați au ieșit dintr-o ascunzătoare, locotenentul Bill Walsh, comandantul Companiei 1, le-a ordonat să urce într-un vagon și i-a împușcat imediat cu pistolul său, unul după altul. Soldatul Albert Pruitt i-a terminat cu totul cu pușca lui. Dar majoritatea gărzilor plecaseră. Scotocind lagărul au mai fost găsiți însă destui nemți ascunși iar alții la infirmerie răniți și bolnavi. Într-un moment de nebunie Walsh a aliniat 60 SS-iști dintre cei găsiți între alți soldați din Wehrmacht și a început să-i împuște. Noroc că a intervenit colonelul Sparks și 17 dintre ei au fost scăpați. Potrivit unor relatări, alți 346 membri ai Waffen SS au fost împușcați după ce au fost aliniați în fața unui zid”. (Nicholas Best, Cinci zile care au zguduit lumea, p. 111-113)
Lagărul Dachau a fost predat de locotenentul Heinrich Wicker, numit doar de trei zile comandant al lagărului. Entuziasmul deținuților a fost imens, îngrămădindu-se să îi îmbrățișeze pe soldații americani, aceștia fiind avertizați că s-ar putea ca prizonierii să aibă tifos. Americanii au întâlnit acolo sălbăticia; cadavre stivuite, cameră de gazare și crematoriul. Prizonierii proveneau din toată Europa: Italia, Iugoslavia, Rusia, Grecia. Polonia etc dar cu toții suferiseră inimaginabil în mâinile naziștilor. Nu erau dispuși să ierte în timp ce-i îmbrățișau pe eliberatori.
Locotenentul George Jackson, din Divizia 42 americană, nu a putut să intervină când a văzut prizonierii încolțind un soldat german. Și americanii au continuat să ucidă germani. Asasinatele au continuat până seara. Despre comandantul Wicker nu a mai auzit nimeni nimic, niciodată. (Nicholas Best, Op. cit p. 115). Alții povesteau cum soldații eliberatori, șocați de ceea ce au făcut germanii, au stat deoparte și au aprobat violențele împotriva soldaților germani și a gardienilor din lagăre. Soldații americani au stat deoparte când gardienii din trupele SS au fost linșați, înecați, tăiați în bucăți, strânși de gât și omorâți. Unii soldați se ocupau chiar cu împușcarea gărzilor germane. Tot la Dachau, un locotenent american a executat cu pușca mitralieră peste 300 de gardieni. Tocmai văzuse cadavrele prizonierilor îngrămădite în fața crematoriului.” (Ian Buruma, „Anul 0 1945 – o istorie”, E. Humanitas, p. 91)
Nici englezii nu au fost scutiți de priveliștile macabre descoperite în lagărele germane.
În 15 aprilie, armata britanică a eliberat lagărul Belsen unde a descoperit 10.000 cadavre neîngropate. La îngroparea cadavrelor au fost folosiți gardienii SS care au protestat că se puteau îmbolnăvi astfel de tifos. Gardienii din SS care au cerut o pauză de câteva minute au fost obligați să se întindă cu fața la pământ într-o groapă comună, unde au așteptat înfricoșați să fie uciși în orice clipă. Un gardian s-a sinucis după ce a muncit câteva ore la îngroparea cadavrelor. Până la urmă, britanicii au folosit un buldozer la îngroparea morților. După ce au văzut ce s-a întâmplat la Belsen, răzbunarea britanicilor a devenit, ocazional, violentă. Un militar din Bateria 369 spunea că: „Le-am dat SS-iștilor (gardieni) rații de înfometare și i-am pus să muncească fără pauze la treburile cele mai mizerabile. Băieții noștri nu aveau nici o jenă și îi loveau cu patul puștii sau îi înțepau cu baionetele ca să-i facă să muncească mai repede. La un moment dat, un SS-ist pe jumătate mort a fost aruncat într-o groapă comună și nu peste mult timp au început să arunce peste el alte cadavre. A încercat să fugă, au tras în el și l-au rănit. Așa că oamenii l-au dus înapoi la groapa comună și l-au tratat așa cum ar fi tratat el orice deținut”.
Comandantul lagărului, Josef Kramer, a fost luat prizonier și interogat. Anchetatorii au fost scandalizați de indiferența lui la crimele comise. Apoi, a fost pus în lanțuri la mâini și la picioare în timp ce soldații din pază îl loveau cu paturile puștilor. Apoi l-au trimis în lagărul de prizonieri de la Celle, fiind însoțit pe drum de o ploaie de pietre aruncate de soldații Wehrmachtului, la fel de scandalizați ca soldații britanici de ce văzuseră la Belsen. Iosef Kramer a fost judecat pentru crime de război. (Nihcolas Best, Cinci zile care au zguduit lumea, p 88)
La rândul lui, celebrul scriitor Orsson Welles scria în comentariul său despre micul lagăr Ohrdruf-Nord: „Grămezi de morți ca martori. Cuptoare pline. Ingenioasa mașinărie pentru darul suferinței. Ochiul clipind în mormântul deschis (…) Patton și Bradley, ochii lor năpădiți de toate astea. Eisenhower mergând încet cu o imensă demnitate de-a lungul întinsului tablou. O furie uriașă neagră lovind greu în inima comandantului”. (Nicholas Best, op. cit. p 135)
Imagini cu realitatea cruntă privind lagărele germane au apărut și în jurnalele de știri englezești și americane, îngrozind opinia publică din cele două țări care cerea judecarea vinovaților. A fost prima dată când s-au dezvăluit crimele naziștilor și altfel decât din relatări scrise ori povestite, mai mult sau mai puțin crezute.
Citește și:
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VIII) | Bătălia pentru Ardeal
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VII) | Eliberare și răzbunare
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VI) | Moartea din lagărele germane
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (V) | Crimele de la Katyn
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (IV) | Furtuna de foc de la Dresda
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (III) | România se alătură Națiunilor Unite
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (II) | Catastrofa germană de pe Frontul de Est
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (I) | Debarcarea aliată din Normandia
- de același autor – AICI
