Viaţa, sau ciudăţeniile cu tentă repetitivă cărora le spunem noi viaţă, are un mod excesiv de ironic de a ne arăta cât de departe de adevăr suntem. Mă trezesc, în acelaşi pat, în aceeaşi cuşcă de prefabricate numită apartament, mă uit pe acelaşi geam, la aceeaşi pomi dezgoliţi. Am acelaşi gust de cenuşă amestecată cu sânge, acelaşi iz de stătut îmi umple nările. Merg la aceeaşi baie şi mă spăl. Mă spăl bine. Îmi fac o cafea şi mănânc un sandviş. Dau drumul la televizor şi îi înjur pe toţi, fără intonaţie, ca un fel de ritual fără început şi fără sfârşit. E anul maimuţei, dar parcă ar fi al câinelui, aşa că totul pare canin şi murdar în jurul meu. Îmi duc viaţa ca orice român obişnuit şi, bineînţeles, nemulţumit, mârâind la toţi şi urlând la lună.
Când totul arată câineşte, ai senzaţia că aveau dreptate cei cu „Homo homini lupus”. Când îţi începi anul cu tanti pensionară de aiurea, cu halca şi falca smulsă de comunitarul autohton, tendinţa e să vezi câini peste tot. E o transcendenţă a caninului, poate mai adevărată decât aparenţa umană a semenilor. Ştii că ar trebui să fie anul câinelui, când vezi haita de jigodii care îşi spun aleşii şi numiţii neamului, înnebuniţi de mirosul ciolanului, când îi vezi cum umplu de bale toate idealurile tale, cum ridică piciorul lângă pomul libertăţii, cum îţi ling mâibile să-i mai laşi patru ani în cuşca aurită.
Mă doare când văd câte javre se dau drept câini de rasă, şi le iese al dracului de bine. Poţi să îţi cumperi un pedigree de mare angajament, îţi trebuie doar stomac şi apetit pentru altceva decât mâncare uscată. Maidanezul cu serie şapte devine imaginea pregnantă, mă apasă pe creier ca o tumoare. Nu înţeleg cum reuşita e doar a câinilor de cea mai josnică speţă. Văd cum, în fiecare oraş, haitele de hiene care fac legea sunt îngeri şi toţi ceilalţi sunt suspecţi de boli coruptibile. Totul e apos şi ceţos. Totul e aproape ireal, afară de confuzia în care trăiesc.
Fosta căţea a piratului a devenit religioasă, apare la televizor şi latră cum că e de rasă şi mănâncă numai ce-i pune dumnezeu în farfurie. Îmi împart timpul între a gândi câineşte şi a încerca, fără succes, să fiu câine, pe bune, câine al nimănui, turbat şi agnostic. Şi toţi şacalii şi coioţii, cu căţelele lor, care se cordesc pe la colţuri şi umblă pe sârmă, doar-doar o să-i vadă cineva, o să-i discute, o să intre undeva, pe după retină, între umoarea sticloasă şi trompa lui Eustachio.
Pe afară din ogradă, dogul danez face tumbe până scoate din pepeni ogarul afgan. Şi e o lume a câinilor, unde unii latră, alţii ascultă lătratul, şi toţi cred că pot înţelege. E începutul a ceva foarte rău, ceva nenumit, ceva ce mă face să mă ghemuiesc, scâncind, după canapea, aşteptând ca vreun stăpân de ocazie să mă bată cu ziarul la care scriu. Ar trebui să fie anul câinelui, şi nu mai vreau nimic, decât să mă ascund în cuşca mea, să-mi ling rănile şi femela..
Ies, totuşi, să dau cu nasul pe afară. Mă scutur de praful vizionar şi deschid ochii. E de abia februarie, şi deja m-am săturat de anul câinelui. Şi de toţi câinii pe care îi văd. Vreau să fiu pisică. Şi chiar sunt. Chiar acum, scuip un ghem de blană.
1 comentariu. Leave new
Câinii sunt ok. Mult prea ok ca să îi pui intr-o lumina atât de nefrumoasă.