Greva celor din peniteciare a ajuns și la Arad. Se derulează într-un mod specific, pentru că, potrivit Statutului personalului de penitenciare, nu se poate înceta activitatea pe durata protestului.
Asistăm în ultima vreme la acțiuni de protest ale lucrătorilor din penitenciare, nemulțumiți de salarizare, condiții grele de muncă și deficit de personal sodat cu mii de ore suplimentare. Pentru mine (care nu am avut ocazia să lucrez cu sindicatele) aceste greve, oarecum inedite, constituie o noutate.Totuși, încă din 1990, am luat contact cu asemenea realități în Franța și în alte țări europene, și m-am pregătit pentru momentul în care sistemul va fi demilitarizat și în România (acest lucru a survenit în 2006).
Problemele ridicate de sindicatele lucrătorilor din penitenciare nu pot fi rezolvate, din păcate, decât dacă guvernanții (chiar și Ministerul Justiției) vor ințelege că a sosit momentul să treacă la măsuri radicale de schimbare a sistemului și să renunțe la politica duplicitară, de amăgire a poporului și dezinformare a instituțiilor europene.
Explic în cele ce urmează
1.Sunt acuzate conditiile grele de lucru. Ele sunt legate, în primul rând de condițiile de cazare a deținuților, întrucât supraveghetorii execută serviciul în același spațiu afectat deținuților. Din acest punct de vedere asistăm la o neglijare și ignorare totală a semnalelor, din ce în ce mai severe, transmise de organismele internaționale, inclusiv a tot mai numeroaselor condamnări ale statului român de către C.E.D.O. Reacțiile tuturor guvernelor României pe această temă sunt de o falsitate și ipocrizie cutremurătoare.
În anul 2012, în urma unei Hotărâri Pilot pronunțată de C.E.D.O pentru grave încălcări ale drepturilor deținutilor (datorate, în principal condițiilor mizerabile de viață în detenție), Guvernul din acea vreme a aprobat un prim Memorandum în care se angaja să adopte măsuri urgente și decisive pentru îmbunătățirea situației.
Dacă are cineva curiozitatea să lectureze acest memorandum, va constata că nimic, dar absolut nimic din ce s-a angajat guvernul, nu a fost realizat.
Datorită iminenței unei noi hotărări din partea C.E.D.O, în aprilie 2016, Guvernul Cioloș a adoptat un nou Memorandum pe care l-a trimis la C.E.D.O dar care nu angajează pe nimeni, atâta vreme cât nu are putere de lege. Singura soluție viabilă pentru depășirea acestui impas constă în coalizarea tuturor partidelor aspra unui Program pe termen de cel puțin 10 ani și care să fie adoptat prin Lege, pentru a putea fi transpus în practică de oricine vine la guvernare.
Este lesne de înțeles că, documentul trimis la C.E.D.O de către guvern, are menirea să blocheze o nouă Hotărâre nefavorabilă României, și nu aceea de a schimba trista realitate din sistemul penitenciar. Autorii documentului au tupeul și nesăbuința de a stabili sarcini pentru viitoarele guverne ale României. Poate cineva cu mintea întreagă să creadă ca viitorul guvern va ține cont de acest memorandum? Istoria recentă a demonstrat că nici măcar legile adoptate și în vigoare nu sunt aplicate cu cotinuitate, darămite un document elaborat pentru a salva o situație specifică. Un singur exemplu este suficient pentru a susține cele afirmate mai sus și anume: se afirmă că în perioada 2018-2020 se vor da în folosință 752 noi locuri da cazare, iar în 2021-2023 nu mai puțin de 2500 locuri noi. În acest an s-au prevăzut fonduri doar pentru studii de prefazabilitate ( adică 2 studii) în vederea construirii a 2 penitenciare. Urmează în anii viitori, dacă următoarele guverne care vor persevera, să se parcurgă următoarele etape ale „ complicate„ proceduri legislative. Cazul celor două spitale finanțate de Uniunea Europeană pentru care, nici după 2 ani, nu s-au putut stabili măcar locațiile, este cutremurător. Ministrul sănătății explica recent că „este complicat să alegi un teren pentru spital”. Dacă e să ne raportăm la asta, pentru penitenciar este și mai complicat, deci va fi nevoie de 3-4 ani sau mai mult.
Un program serios, bine articulat, elaborat cu concursul specialiștilor și al tuturor celor care au ceva de spus în acest domeniu (nu fabricat în culisele Ministerului Justiției, populate de colecționari de diplome, parașutați în minister direct din politică) ar trebui să ia în considerare câteva adevăruri sumbre ale acestui sistem, cum ar fi:
a) așa- zisele penitenciare din România sunt în mare majoritate lagăre de muncă, realizate în perioada comunistă din sumele alocate pentru organizare de șantier de marile trusturi de construcții, după modelul sovietic (camere de 50 locuri în care, la nevoie, se instalau 75 paturi pe 3 rânduri,sau chiar 100 paturi!). Singura soluție logică și realistă este ca aceste construcții să fie rase de pe suprafața pământului și pe aceleași amplasamente, destul de generoase ca suprafață, să se construiască unități noi, la standardele internaționale asumate dealtfel de România încă din anul 2006.
b) Recomand (pentru a nu știu câta oară) să se studieze cu atenție și, eventual, să se adopte soluția care s-a dovedit de succes a Franței, preluată apoi de multe țări ( inclusiv Ungaria, Cehia, Slovacia). Începând din anul 1986 Franța a derulat mai multe programe succesive de parteneriat public-privat pentru construcția și concesionarea unor servicii astfel că, în prezent, peste 60% din penitenciarele existente fucționează în acest sistem. Construirea noilor unități s-a realizat foarte rapid (în primii doi ani s-au dat în folosință 25 unități cu o capacitate de 13.000 de locuri), iar administrația penitenciarelor a fost degrevată de unele activități (întreținere, reparații spații, utilaje, instalații,transport, preparare și distribuire hrană, folosire la activități productive), concentrându-și forțele la dispoziție asupra misiunilor specifice: siguranța deținerii, aplicarea regimului, supravegherea și activități de reinserție socială etc.
2. În ceea ce privește suprasolicitarea lucrătorilor și orele suplimentare prestate de aceștia, trebuie să acceptăm următoarele realități:
Cauza principală a orelor suplimentare nu este lipsa de personal. După 1990 , numărul angajaților din penitenciare a crescut constant. De la un raport de 8/1 între numărul deținuților și cel al personalului, s-a ajuns la un raport mai mic de 2/1, superior Franței, spre exemplu.
Din păcate, asistăm la câteva fenomene care reduc drastic eficiența folosirii personalului: peste 35% din angajați sunt angrenați în activități administrative; organigramele de funcții nu sunt stabilite în raport cu cerințele fiecărui post, fundamentate științific ci sunt realizate empiric, după ureche, deseori pentru anumite persoane; regăsim o serie de funcții parazitare, bugetate cu sume mari de bani și care nu au acoperire în activitățile pe care le desfășoară cei în cauză; procedurile de lucru elaborate la nivelul ANP s-au complicat excesiv, de la an la an, pe măsură ce aparatul central (extrem de numeros) a fost populat cu personal sumar pregătit, absolvenți cu diplome fără acoperire și fără stagii minime în unități unde s-ar fi familiarizat măcar cu sistemul;
Mai mult, asistăm la o birocratizare excesivă, care îngroapă lucrătorii în hârtii în detrimentul activității directe cu deținuții, mai ales în serviciile socio-educative denumite pompos „ activități educative, de asistență psihologică și asistență social.”
Sindicatele din penitenciare ar trebui să se implice și să pretindă administrației să facă mai mult pentru pregătirea personalului, să ceară ca formarea continuă să se realizeze prin acțiuni sistematice, cursuri periodice cu pauze de muncă, cu accent pe însușirea procedurilor și pe antrenamente fizice și chiar psihologice. În sistem s-au înmulțit cazurile de mică corupție, indisciplină, dezinteres, refuzul de a executa unele misiuni aspecte care ar putea fi combătute și prin mijloace sindicale. Este vorba de prestigiul, onoarea și demnitatea funcției de agent sau ofițer de penitenciare, de care nu ar trebui să ne fie rușine.
3. Salarizarea personalului, îndeosebi a supraveghetorilor care lucrează în contact direct cu deținuții, este departe de cerințele internaționale care recomandă insistent să se țină cont de caracterul cu totul aparte al acestei profesii. Dacă magistrații și-au asigurat un salariu chiar peste media europeană, inclusiv pensii ultra speciale , ce depășesc bunul simț, cei care duc greul sistemului judiciar sunt plătiți derizoriu. Salariul mediu al unui supraveghetor în Franța este de 10 ori mai mare comparativ cu cel din România.
Notă: Mai mult pentru Raluca Prună am scris aceste rânduri – și, deși cred că nu are nicio șansă să priceapă despre ce este vorba, am speranța că, odată lansate aceste avertismente, poate va fi cineva interesat de rezolvarea acestor aspect și suficient de responsabil încât să pornească războiului împotriva ignoranței, a imposturii, a indiferenței și a politicianismului de tip mafiot care blochează reforma în acest sistem și chiar bunul mers al societății în ansamblul ei.
2 comentarii. Leave new
DOMNULE BUCUR – AVETI PERFECTA DREPTATE , DAR SINDICATELE DIN TOATA TARA IMPREUNA CU LIDERII LOR DIN CONDUCERI , AR TREBUI SA FACA MAI MULT PTR. ANGAJATII SITEMULUI . NU ! UNII LIDERI DE SINDICATE DIN SISTEM SA SE OCUPE NUMAI PTR. EI SI INTERSELE LOR , SA LASA ORGOLILE SI INTERESELE PROPRII , SA SE OCUPE PTR. MEMBRII LOR. PTR. CA NIMENI NU-I BATUT IN CUIE SI DE NE-INLOCUIT.
Are dreptate dl.Bucur.Dar problema se schimba radical daca se va inlocui Legea executării pedepselor.Legea 23/1969 era infinit mai buna decât Legea introdusă de Monica Moscovei.Atunci au aparut noi functii, excesiv de multe, in special la socio-educativ.De asemenea, salariile acestora sunt mari în comparație cu salariile celor care lucrează direct cu deținuții.