Românul nu s-a născut poet. S-a născut miner. Și canibal

Au trecut douăzeci și opt de ani de la mineriadă. Peste un sfert de secol de la, probabil, cel mai odios moment postrevoluționar. Sunt răni adânci, însă cel mai rău e că, din păcate, nu am reușit, ca popor, să depășim acel moment. Momentul unei rupturi îngrozitoare. O fragmentare istorică.

Suntem cel puțin la fel de divizați ca în iunie 1990. România înseamnă lumi paralele, mai multe, care nu-și vorbesc, nu comunică decât prin tirade, haștaguri și injurii. Și nici măcar astea nu sunt comunicate, doar plimbate prin diversele zone de comunicare ale grupărilor. Suntem pesediști oligofreni și #rezistenți ticăloși, nu mai e loc de dialog, nici nu a fost vreodată. Am înlocuit răngile și coctailurile Molotov cu rețele sociale și presă felațional-relațională. Suntem într-un război civil, iar profitorii acestei situații se știu și nu prea. Am parte de știri, din nou, cu agenturi străine, și am parte de falși elitiști care consideră că orice persoană fără cel puțin un master în antropologie e un untermensch, care nu are dreptul să voteze sau să respire. România e mai divizată acum decât imediat după revoluție, nimeni nu mai vrea decât să înjure, preferabil ascuns în spatele ecranului. În loc de Iliescu, avem alte zeități în panteon, la fel de găunoase. Nu le spun numele, că-mi crapă foaia imaginarului colectiv de ciudă. E atât de multă violență latentă, atât de multă nevoie de sânge, încât simt că anul centenarului e ultimul pentru țara mea. Aștept, cu groază, prima ciocnire între grupuri de idioți de dreapta și stânga, care nu înțeleg nimic din ideologie, dar au simțit gustul eritrocitelor, și le place al naibii de mult.

Românul nu s-a născut poet. S-a născut miner. Și canibal