Promovat ca fiind cel mai scump film din istorie, The Electric State a avut așteptări uriașe. Cu un buget uluitor de 320 de milioane de dolari promitea să fie o epopee sci-fi revoluționară din punct de vedere vizual. Dar au reușit frații Russo să respecte cu adevărat această promisiune? Nu chiar.
Bazat pe romanul reflexiv și adesea obsedant al lui Simon Stålenhag, The Electric State avea potențialul de a fi o călătorie întunecată și provocatoare într-o lume post-apocaliptică. În schimb, filmul schimbă atmosfera tulburătoare a cărții și temele pentru adulți cu o aventură mai convențională, plină de acțiune, care pare igienizată pentru publicul larg. Rezultatul final? Un film care este spectaculos din punct de vedere vizual, dar gol din punct de vedere emoțional.
Încă de la început, The Electric State promite o lume captivantă, atrăgând spectatorii prin efectele sale vizuale impresionante și prin premisa grandioasă. Însă, pe măsură ce povestea se desfășoară, devine evident că aceasta nu este o adaptare fidelă a operei lui Stålenhag, ci mai degrabă o interpretare superficială, creată pentru a fi pe placul maselor.
Filmul suferă de o inconsistență tonală majoră, distrugând momentele serioase cu umor forțat și scene de acțiune exagerate. În loc să îmbrățișeze călătoria lentă și introspectivă a cărții, filmul grăbește momentele emoționale, fără a le permite să aibă un impact real.
Un alt punct slab este distribuția — deși alcătuită din actori talentați, prestațiile lor par irosite din cauza unui scenariu care nu le oferă materialul potrivit. În special Millie Bobby Brown nu reușește să transmită emoția necesară pentru a susține povestea, ceea ce face dificilă conectarea cu personajul său. Filmul încearcă să îmbine emoția cu spectacolul vizual, dar nu reușește să livreze niciuna dintre acestea în mod convingător.
Din punct de vedere vizual, filmul este impresionant—bugetul uriaș este vizibil în decorurile grandioase și în peisajele realizate digital. Însă, deși estetica păstrează unele elemente din viziunea lui Stålenhag, esența poveștii sale este pierdută. Imaginile înfiorătoare ale abominațiilor mecanice, soarta sumbră a celor consumați de dependența de neurocasting și atmosfera de deșertăciune a unei lumi distruse de război—aceste elemente fie sunt diluate, fie lipsesc complet.
Este imposibil să nu ne întrebăm cum ar fi fost The Electric State dacă ar fi urmat tonul romanului — un film mai întunecat, mai meditativ, axat pe călătoria fetei și a companionului ei robotic printr-o lume devastată. În schimb, filmul este doar un alt SF generic, fără substanță sau impact. Cu un buget de peste 300 de milioane de dolari și o distribuție de renume, această producție ar fi trebuit să fie o experiență cinematografică de neuitat. Din păcate, rezultatul final este un eșec frustrant – un film spectaculos din punct de vedere vizual, dar gol din punct de vedere emoțional, care nu face cinste materialului original.
