Nu știu alții cum sunt, dar pe mine acest Crăciun m-a durut pe toată durata lui… și nu e gata.
XXX-ul ăsta care trimite la toate babiloniile din istorie – de la oribilele Sodoma și Gomora și până la Amsterdamul chill al zilelor noastre – m-a lovit cum te lovește berbecul filosofiei existențialist-tragice în plin proces de feng-shuizare optimistă a conștiinței: ca și când ți se cacă un porumbel pe costumul nou-nouț, chiar la intrarea în biserică, de sfânta slujbă, cu toți ochii dreptcredincioșilor ațintiți asupra ta. Cu specificația obligatorie că gestul porumbelului e rezultatul unei emoții: el se cacă pe tine din simpatie și, fiziologic dar și metafizic vorbind, din cauza fricii.
Încercând să mă adaptez tentativelor de redempțiune ale oricărui creștin în momentele de o imensă însemnătate simbolică din preajma sublimului, cum e Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului – dar pe modul „autocondamnare”. Fără să-mi autoimpun asta… fără să mă pedepsească nimeni în mod explicit… fără să mă simt în vreun fel vinovat de vreo faptă concretă… fără să sufăr de „complexul autodafe”, n-am putut ieși din pielea prostului contemporan cu el însuși, trăitor în cea mai proastă țară de pe acest Pământ, parcă parcurgând, consensual, democratic, jucător și pas cu pas, rețeta unui blestem irefutabil: NU UITA CĂ EȘTI PARTE DIN TURMA DE PROȘTI care au făcut toate acestea posibile! Bucură-te că ți s-a născut Mesia – dar vezi-ți de nimicnicia ta și nu chefui ca un SMURDĂU… că n-ai niciun alt motiv.
Împodobește-ți bradul, dar lasă luminițele în exces și du-te cu colinda, dar cu partitura asta (pentru care să le mulțumim muzicienilor de pe Facebook):
„DOCUMENTARUL RECORDER. 30 de ani de democrație” mi-a rupt și ultima pană din „aripa altădată vie a speranței” și m-am simțit după vizionarea celor 3 ore și-un minut chiar mai rău decât mărturisește CTP în cronica sa din republica.ro: ca îngropat în ciment, în mijlocul unui sens giratoriu cum e ăla de pe Centura Aradului, dar cu capul afară…
N-am putut să nu retrăiesc – ca-n „filmele” lui Nietzsche cu eterna reîntoarcere, ca să fiu cât pot de explicit – momentele de acum 30 de ani… și îi mulțumesc cui trebuie să-i mulțumesc pentru acest cadou, înainte de toate moral.
Acum 30 de ani am privit execuția în direct a cuplului de dictatori stând în picioare în fața unui televizor alb-negru mic și urât plasat pe o masă amplasată ad-hoc în fața unui dormitor de 220 de paturi, la un loc cu alți 687 de contemporani (688 am ieșit la apelul de seară) cu istoria ieșită din țâțâni, într-un pavilion din U.M. 01654 Mărăcineni, județul Buzău, ținând pe umăr un Kalashnikov cu încărcătorul atașat plin, cu cartuș pe țeavă și setat pe foc la rafală, doar siguranța pusă și jucându-mă cu gloanțele din buzunarul de la manta. În minutele alea lungi, cât tot restul istoriei de până atunci, n-a respirat nimeni. În spate i-am auzit pe câțiva cum borau – și toată noaptea a puțit a borâtură de militar în termen îngrozit de regia satanică ce-l folosește pe post de figurant (știi mirosul ăla acru-greu, care înspăimântă feromonii, care îți disipează orice foame și pe care acum îl simți dacă te plimbi pe lângă casele vechi din centrul Aradului?). În noaptea care a urmat, ne-au scos pe toți afară pentru că un speriat a descărcat accidental arma în somn și a tras trei rafale… ne-au mai numărat o dată ca să calculeze câți au mai murit cu acest prilej și au fost aproape dezamăgiți că trăsese în tavan. (L-au băgat la arest împreună cu încă patru „teroriști”… dar în ianuarie și-au cerut scuze și l-au făcut erou. L-au decorat cu același prilej cu care s-au decorat pe ei înșiși.)
Ne aduseseră acolo de la U.M. 01027 Piatra Neamț cică „să apărăm capitala de teroriști” și am parcurs 370 de kilometri într-o coloană de 120 de camioane pline cu soldați, 32 de TAB-uri, mașini de teren de fabricație rusească din anii `70 pline de ofițeri imbecili, salvări și „bombe pe roți” încărcate cu butoaie de combustibil (care au și explodat): o turmă de idioți înspăimântați în primul rând de ideea că nu știu ce li se-ntâmplă, cântând „Deșteaptă-te, române” ca pe propriul prohod pe Cheile Bicazului eram în camionul ăla cu prelată. Ne-am împușcat între noi în „Noaptea Sfântă a Nașterii Domnului” din cauza ordinelor idiot-criminale ale comandanților noștri. S-au tras sute de mii de gloanțe în Seara de Crăciun de acum XXX de ani și am murit, astfel, opt. Eu am săpat o groapă în pământ cu singura armă care mi-a fost de folos în toată armata aia: lopățica de infanterie. Am adormit în acea groapă, cu vată în urechi și căciula încheiată la ultimul nasture. Am scris ceva patetic (dar n-am mai recitit niciodată acel text… niciodată nu i-a „sosit momentul”).
Pot să uit și pot și să iert noaptea aia – iar când mi-o amintesc, o fac aproape cu mândrie: n-am fost chiar cel mai prost inspirat din grămada aia de derutați, din care numai norocul sau pronia divină au făcut să nu murim sute. Îmi place că am ales „varianta gropii” și dacă, Doamne ferește, trece cineva prin așa ceva, recomand!… Însă nu pot să ignor fantoma nenorocițior ălora împușcați de Crăciun (altfel, neduși la biserică, ce-i drept… dar ce-i cu asta?!) de niște zdrențe umane care acum își târăsc bătrânețea infinită prin procese infinite, își iau cârje-n cap de la părinții copiilor pe care, de asemenea, i-au executat „cu prilejul sfintelor sărbători”, iar la moartea lor, România o să țină o „pomană a porcului” continuă…
Nu pot să ignor fantoma aia!
Shakespeaeriana fantomă a tatălui vindicativ care-și bântuie cetatea, dictându-le urmașilor săi scenariul live și non-stop al răzbunării împotriva crimei care l-a trimis în iadul istoriei – un film din categoria XXX – categoria gonzo: „Crime, scârbă și spaimă la Pomana Porcului”.
România TV în toată splendoarea kitsch a schizofreniei noastre… „Un spectacol de înaltă ținută în Ziua de Crăciun” cu majuscule…
